atât de solemne sunt tăcerile noastre
alteori sunt plăpânde
albastre
uneori parcă strâng, ferecate-n odgoane
când privim fără voie
spre aceleași icoane
ni-s tăcerile rug, le suntem vâlvătaie
osteniți de noi înșine
și de-aceeași odaie
o grimasă, un semn
și ceva de mâncare
din privire mă-ntrebi
dacă încă mai doare
când se-ntunecă pâlpâie
încă
o lumânare
n-ai ce-mi spune
iar eu nici măcar n-am ce-ți cere
istoviți adormim
în aceeași tăcere
parcă-ți vine să strigi
parcă-mi vine a geme
vom pleca într-o zi
iar tăcerile noastre
vor rămâne o vreme
vălurind draperii
murmurând vechi poeme
