Maroul era pretutindeni. Estompat uneori, risipit ca un fluid urmând conturul unui ulcior – ulciorul era maro și el -, intens alteori, copleșitor, biruind orice alte licăriri ori nuanțe. Sau doar o pată minusculă, aproape insesizabilă, ori încă latent în verdele ori roșul vreunui fruct. Lumea vegetală avea o înțelegere superioară a acestei culori, rezemându-și întreaga supraviețuire și vitalitate tocmai pe această deosebită înțelegere. Maroul era descompunere, putreziciune, lentă degradare a oricărei alte culori, semnul cromatic al epuizării vitalității și decăderii materiei. Dar în pământul maro, cum altfel, se adânceau rădăcinile, trunchiul copacilor împrumuta culoarea pământului și maroul lemnului devenea semn al unei robuste creșteri, al semeței înălțări.
Era culoarea pe care o înțelegea cel mai puțin, și tocmai de aceea îl înspăimânta; iar omniprezența ei îi hrănea această stare de continuă panică, neîmpăcată și temătoare ezitare. Celelalte culori erau docile, așezate în înțelesuri simple și neschimbătoare. Galbenul era fluid, solar, mereu unduit. Verdele șuierat, risipit în stropi care neîncetat se adunau laolaltă doar pentru a se despărți din nou, într-o necontenită și agitată neliniște. Griul era cald, molcom, păstrând încă durerea mușcăturii flăcării, expirând o anume solemnitate. Albastrul era frivol, un farsor bezmetic, plin de nesuferită aroganță. Movul ascundea vânt în rotocoalele sale vineții. Negrul nu era culoare. Trăia printre celelalte culori, dar nu reușise să devină una dintre ele. Îi lipsea expresivitatea, capacitatea de a se înălța deasupra formei. Oamenii îl asociau cu întunericul, negrul le era culoarea umbrei, a tenebrelor de nepătruns. Oamenii greșeau. Întunericul era alb. Așa fusese întotdeauna. Albul era orbitor, niciodată negrul.
Pentru el nu existau chipuri. Abia distingea formele, contururile i se păreau mereu vagi, imprecise, gata să se dizolve în cea mai firavă șerpuire a luminii. Acolo unde oamenii vedeau chipuri, el vedea culori. În zborul păsării, în chipul cioclilor, pe zidurile orașelor ori pe spinările colțuroase ale munților el nu deslușea desenul formei, nu înțelegea perfecțiunea sferei, nu pătrundea misterul piramidei ori ermetismul cubului. Totul devenea expresie cromatică și nimic altceva.
Când încerca să le vorbească celorlalți, folosind cuvintele pe care lumea lor le născocise, îl priveau cu mirare, ori cu nedisimulată stupoare. Înțelegeau cuvintele, căci erau ale lor, dar nu pricepeau înțelesul ciudatei lor alăturări. Cu timpul uimirea – un intens vișiniu – se prefăcuse în roz – compasiune. Pentru ei, el nu era altfel, ci un asemenea lor stricat. Uneori asta încă îl mai înfuria – bej. Cu timpul se obișnuise cu ideea că nu va reuși niciodată să comunice cu ceilalți; asta era frustrant – portocaliu-, dar de neschimbat, așa că încerca să găsească împăcare cu această stare de lucruri.
Când încă era copil – turcoaz – fusese cercetat de fel de fel de pricepuți în clătinări ale minții. Unul dintre acei pricepuți venise cu ideea că ar putea încerca să picteze, poate astfel va găsi o formă de expresie potrivită tulburării sale – așa spusese priceputul. I-au adus pensule, pânză așezată pe un cadru de lemn și un set de tuburi în care, spuneau ei, va găsi culorile necesare, iar dacă nu va găsi acolo culoarea dorită, i-au spus, ar putea încerca să o creeze amestecând laolaltă culorile potrivite. Așa i-au spus. Ce prostie! Culorile nu pot fi amestecate! Nicicum! Niciodată! Asta chiar era purpuriu! Cel mai intens purpuriu pe care îl auzise vreodată! Și apoi, tuburile acelea în care spuneau ei că s-ar fi găsit culori nu conțineau decât un lichid vâscos, incolor, transparent. Când le-a explicat toate aceste lucruri, a văzut cum chipurile lor deveneau hematit. Mai puțin chipul priceputului, care păstra acea nuanță de verde absint – indiferență.
Îi văzuse deseori pe ceilalți privind în ceea ce ei numeau oglindă. De fiecare dată când priveau spre acel primejdios obiect zăboveau mișcându-și părul într-o parte ori alta, ciupind vreo șuviță până când se va fi așezat într-un anume fel, ori exersând prostești strâmbături care le diluau culoarea. Femeile, băgase de seamă, petreceau mai mult timp privind spre acel bizar obiect. Și de fiecare dată își întindeau pe chip pulberi ori fluide extrase din minuscule recipiente ori cutiuțe. Văzuse chipurile schimbând multe culori când priveau spre oglindă, însă niciodată acele chipuri nu deveneau gri. Ce trist! Încă și mai trist era când nu luau seama la petele de maro care strigau de pe chipurile lor. Semnele care ar fi trebuit să îi îngrijoreze erau acolo, dar ei nu le vedeau.
Pentru el, oglinda era motiv de mare spaimă. Ori de câte ori încercase să privească spre acel straniu obiect simțea acea acută senzație de prăbușire, ca și cum totul se întuneca, devenea atât de intens alb, plămânii înghețau, refuzau să mai respire, iar inima aproape se oprea. Acela era un obiect primejdios. Nimeni nu ar fi trebuit lăsat să se folosească de el.
Într-o zi l-au dus într-un loc unde, așa i-au spus, va fi laolaltă cu cei aidoma lui. Nu l-au speriat nici ferestrele zăbrelite, nici măsliniul de pe chipurile celor care conduceau acel loc. Dar a fost mâhnit când a descoperit că cei de acolo nu erau deloc aidoma lui.
–Selar nadim elir mavalar! i-a strigat unul dintre cei care, i se spusese, ar fi trebuit să fie aidoma lui.
Nu înțelegea cuvintele acelea. Și i-au explicat că sunt cuvinte dintr-o limbă născocită. Omul acela – era plin de pete maro – născocise o limbă a lui și le vorbea celorlalți doar în acea limbă.
O copilă foarte galbenă l-a întrebat când se coace, pentru că ei îi e foame. Un altul își așeza palmele pe podeaua rece și sufla asupra lor murmurând: naștere-naștere. Niciunul dintre ei nu era aidoma lui. Cineva l-a luat de mână și l-a tras spre fereastră.
-Șșșșt! i-a șoptit. Zâna trebuie să vină! Sunt multe ouă acolo!
Își petrecea zilele privind culorile repede schimbătoare de pe chipurile unora, ori mereu încremenite pe chipurile altora. În minte născocea povești grozave pe care ar fi vrut să le poată împărtăși cu ceilalți, dar pe care știa că doar el le poate înțelege.
–Tuman orti selar! se auzea uneori, în puterea nopții, strigătul înspăimântat al celui care născocise o limbă doar a lui. Atunci se pornea larma și urletele răbufneau de peste tot. Se trezea și își părăsea visul. Nu era nicio pierdere. Visul său era mereu același: plutea într-o barcă, pe un lac încremenit, plin de sloiuri de gheață.
Într-o noapte clădirea a luat foc. Cei care conduceau acel loc i-au strâns în grădină, în vreme ce niște străini se străduiau să stingă focul. Cel care scuipa naștere printre degetele palmei lipite de pardoseală a ars de viu.
–Selar! Selar! striga născocitorul de limbă de parcă ar fi vrut să-i convingă că el profețise această întâmplare.
După incendiu, ai lui l-au luat acasă. Se împăcaseră cu felul său de a fi. Îl întrebau uneori cum îi e și acceptau răspunsurile lui, pe care ei le socoteau pe mai departe ciudate, ridicând din umeri. Zilele erau toate asemenea, iar nopțile nu aveau sens.
Într-o dimineață s-a așezat în curtea casei, jos, direct pe pământul udat de ploaie. Și a simțit argintiu urcându-i în trup. Și a rămas așa. Ai lui își vedeau de treburile lor. Spre seară au început să-l strige. Se învârteau în jurul lui de parcă nu l-ar fi văzut, iar el nu scotea o șoaptă, zicându-și că nu se cade să strice jocul acesta al lor, dacă de joc le venise. Mama a întrebat cine aduse pietroiul care zăcea în mijlocul curții. Iar ceilalți i-au răspuns că nici ei nu-l văzuseră. După o vreme au încetat să-l mai caute. A înțeles că nu era un joc; ai lui nu-l vedeau. Ceva în alcătuirea lui se schimbase, așa cum știuse dintotdeauna că se va întâmpla. Și era împăcat cu asta.
A rămas acolo încremenit, împăcat cu noua sa ființă. A lăcrimat de durere, căci văzuse copleșitorul maro acoperind aproape în întreg chipurile alor lui. A știut că nu se vor mai trezi. Și nu s-au mai trezit. Iar el a rămas acolo lăcrimând. Copleșit de alb și lăcrimând pentru totdeauna.
Cu timpul tot felul de străini veneau cu ulcioarele să adune lacrimile care i se prelingeau. Spuneau ei că sunt leac pentru multe boli și păcate. Apa de la izvorul nebunului – așa spuneau. Iar asta îl făcea să tot lăcrimeze. Fără contenire. Vedea pe chipurile lor petele de maro crescând.
Maroul era pretutindeni. Estompat uneori, risipit ca un fluid urmând conturul unui ulcior – ulciorul era maro și el -, intens alteori, copleșitor, biruind orice alte licăriri ori nuanțe. Sau doar o pată minusculă, aproape insesizabilă, ori încă latent în verdele ori roșul vreunui fruct
