Délicieux

Inițial îmi propusesem să scriu despre Top Gun:Maverick. Poate o voi face, zilele viitoare, dar deja despre filmul acesta au scris mulți, foarte mulți, s-a spus cam tot ce era de spus.

Am să vă propun, în schimb, un film despre care nu am auzit vorbindu-se. Și – cred eu – ar merita. Delicieux este un film scris de Éric Besnard și Nicolas Boukhrief, regizat de același Éric Besnard în 2021.

Premisa e cum nu se poate mai simplă, dar pe cât de simplă, pe atât de înșelătoare. Cei care s-ar aștepta la un film despre gastronomie s-ar putea găsi ușor dezamăgiți, dar ar putea, în același timp, descoperi că, de fapt, au primit mai mult. Mult mai mult. Există acolo o poveste de dragoste, dar discret inserată în țesătura fină, fără inutile stridențe, inutile excursii erotice sau galeșe bătăi din gene. Se poate citi, în această poveste, un anume mesaj social, suficient de limpede articulat pentru a nu putea fi omis, dar în egală măsură lipsit de ostentație, prezent doar când și cât era necesar.

Celebrarea gastronomiei, care ar trebui, cum spuneam, să reprezinte premisa întregii povești, e împlinită prin întregul poveștii, nu prin obositoare învârtiri ale polonicului. Există vagi elemente de comedie, substanță dramatică îndeajuns pentru a ține totul laolaltă, dar filmul pare că refuză încadrarea în gen. Iar asta îi dă farmec.

Nu am să dezvălui povestea. Nici nu e mare lucru de dezvăluit. Lipsesc elementele spectaculoase, surprinzătoarele întorsături de situații (chiar atunci când sunt, cumva, prezente, sunt livrate cu discreție, cu un evident refuz al ostentației). Pentru că nu despre asta e vorba. Cu toate astea, povestea te fură. Din primele clipe. Iar asta se întâmplă nu pentru că acolo s-ar petrece lucruri spectaculoase, ci pentru că Besnard știe să o spună.

În primul rând e vorba despre jocul actorilor. Mulți dintre ei venind de la Comedia Franceză. Și se simte. Grégory Gadebois, Isabelle Carré și Benjamin Lavernhe sunt fără cusur. Pentru că înțeleg perfect ce au de făcut. Fără grandilocvență, rezistă tentației de a deveni ei înșiși eroi ai povești (boală grea a actorilor dintr-o anume altă țară), joacă și se joacă, lăsând personajele să respire, să se descopere. Lipsește spectaculosul, excesul de mimică, deja familiara grimasă a actorului „intrat în rol”. Bucuria poveștii e cum nu se poate mai evidentă.

Dacă aș spune că în al doilea rând este vorba despre imagine, aș greși. Pentru că acolo e marea izbândă a acestui film. Fiecare cadru pare lucrat cu deosebită grijă, de aici și calitatea aproape picturală. Lumina, ca în tablourile  Renașterii, are un rol esențial. Tonurile calde sunt savant alintate de elemente neobișnuite de decor, jocul umbrelor e el însuși o poveste, construcția cromatică e elaborată, îngrijită. Pe scurt, fără efecte speciale, fără ajutorul tehnologiei, dar cu știință și căldură, Besnard oferă un spectacol vizual absolut remarcabil.

Muzica există pentru a ilustra. Aceeași discreție și lipsă de ostentație despre care am vorbit și mai sus. Rostul ei e de a ilustra, de a însoți, nu de a distrage, nici de a dicta emoțiile.

Besnard spune o poveste. Și o spune frumos. Despre asta este vorba. Nu despre jocul unor vedete care se socotesc mai importante decât povestea, nici despre spectaculoase artificii tehnice ori o întortocheată excursie narativă. Aș spune că filmul își propune să ofere aproape două ore de bucurie. Și le oferă. Meritul său fundamental este acela de a demonstra că filmele pot fi și așa. Odinioară așa erau, dar iată încă pot fi astfel și acum. Nu veți fi nici uluiți, nici copleșiți de tensiune urmărind acest film, dar veți regăsi o bucurie care, de bună vreme, ne lipsește.

Filmul poate fi găsit pe HBO Max.

P.S. Despre Top Gun: Maverick. Nu am fost un fan al lui Tom Cruise, dar omul mi-a câștigat respectul. Există o seamă de motive, despre care voi vorbi, poate, altădată. Un sequel are puține șanse de a mă convinge. Blade Runner e un bun exemplu în această privință. Dar de data asta e loc de aplauze. Noul film e peste original. În multe privințe. Iar ceea ce merită aplaudat la Cruise și cei din jurul lui este încăpățânarea de a face filme de acest fel. Comerciale, da. De uriaș succes, da. Pline de clișee, fără îndoială. Dar făcute cum trebuie, cu onestitate. Nu maimuțe dresate în fața unui ecran albastru (verde), ci actori jucând ceea ce li se cere. Și mai ales povestind ceea ce e de povestit fără a simți nevoia de a ne ține prelegeri despre justiția socială.

mm
Daniel Bejan
Scriitor, publicist, mizantrop fără patimă.

Cele mai rcente

Sălașul lupilor

Iedera

Paznici ai lupilor

Hibernală

Error decoding the Instagram API json
Articolul precedent
Articolul următor

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa

%d blogeri au apreciat: