Odată cu apariția Particulelor elementare (Les Particules élémentaires), în 1998, Houellebecq a devenit un scriitor la modă. Evocat, discutat, cumpărat, criticat, M.H. devine el însuși un subiect. Platforma (Plateforme, 2001) îl transformă într-un soi de bizar fenomen literar. Mai degrabă răsfoit decât citit, de către critică, Houellebecq are deja un public propriu, care nu doar așteaptă, ci pretinde să fie șocat, răscolit de orice nou text al de acum popularului autor.
Cele două romane care au urmat, Posibilitatea unei insule (La Possibilité d’une île, 2005) și Harta și teritoriul (La Carte et le Territoire, 2010) îl transformă într-un scriitor important. Publicul îl adoră, critica (oh, critica) îi reproșează deficitul de inovație stilistică, o anume ariditate, se vorbește chiar despre platitudine.
« Le lecteur, lui, s’y retrouve parce qu’il ré-entend, en condensé narratif, le style d’esprit des magazines […] il n’en revient pas d’y retrouver ses derniers mots et objets quotidiens, ses tics et tendances du moment, qui n’avaient pas encore trouvé leur romanesque. Peu importe. On est là en plein mimétisme, ersatz de mimesis et fort loin de cette littérature qui fait sourdre la chair du monde par la peau. »
Jean-Philippe Domecq
Absolut previzibil, apostolii purității ideologice sunt revoltați de misoginisum lui M.H., de islamofobia latentă, pe care o intuiesc ei. E suspect de rasism sau i se reproșează o imaginară xenofobie. Pe scurt, e vehement criticat pentru refuzul afilierii la direcțiile ideologice oficiale. Deși este, evident, vorba despre produse de ficțiune, atât cititorii și critica tratează lucrările sale ca pe niște opere memorialistice. Cumva justificat.
Dup apariția, în 2015, a romanului Supunere (Soumission) și apoi, în 2019, a celui numit Serotonină (Sérotonine) devine clar că Houellebecq nu mai poate fi ignorat. Criticat, contestat, dar nu ignorat. Cele două titluri întăresc legătura sa cu publicul fidel și, în egală măsură, par să îndârjească o anume parte a criticii, care găsește noi temeiuri de contestare.
În 2022 apare cel mai recent roman al său, Anihilare (Anéantir). De data aceasta critica se arată ceva mai binevoitoare.
E greu de spus dacă Anihilare este cel mai bun roman al său. Personal îl găsesc cel mai tulburător. Nu am să rezum aici povestea; Houellebecq e, oricum, neconspectabil. Romanul urmează, fără abatere, calea tuturor cărților sale anterioare. Nu există inovație stilistică, personajele sunt extrase dintr-un registru de persoane deja familiar, tonul e aproape același. Dar mai e ceva.
Spuneam mai sus că, frecvent, opera sa e tratată ca o serie de texte memorialistice și mai puțin ca pure ficțiuni. Și asta este îndreptățit. M.H. nu este naratorul obiectiv, detașat, ci mereu prezent, rostindu-se pe sine, cu cinism, cu dezgustată candoare, cu lehamite sau placidă revoltă. Personajele nu reprezintă, de cele mai multe ori, decât voci ale lui Houellbecq, iterații oportune ale aceleiași personalități. Dialogurile, aride și nespectaculoase, sunt de fapt monologuri rostite pe două sau mai multe voci. Textele sale sunt, deseori, expresia unei scârbe plictisite, punctată de inoportune erecții și evocarea critică a unor plictisite felații. Anihilare nu face excepție. Toate acestea sunt prezente, fără excepție. Dar, mai degrabă insinuat, mai există acolo și ceva neobișnuit pentru M.H., o anume căldură, o greu de ignorat emoție, insuficient disimulată, dar bine diluată în același ocean de cinism.
Criticii nu greșesc: Houellebecq nu e un stilist. Lehamitea sa nu are nevoie de o arhitectură sofisticată, nici de un desen complicat. Poate fi și trebuie livrată ca atare, fără edulcoranți, fără lucios ambalaj. I se poate reproșa un anume manierism, iar tocmai acest manierism e, probabil, motivul pentru care, mulți dintre noi, continuăm să-l citim. În locul exercițiilor de virtuozitate stilistică, a arabescurilor întortocheate și a metaforei inoportune, M.H. promite o copleșitoare revărsare de lehamite. Și o livrează, fără greș, de fiecare dată.
Anihilare poate fi citit ca un roman politic. Există o abundență de argumente care ar justifica o astfel de clasificare. La fel de bine se poate vorbi despre o dramă de familie, despre un roman de dragoste sau despre o satiră socială. Textul reușește să fie, simultan, toate acestea și nimic dintre ele. Ultima parte, cea în care e descris sfârșitul personajului principal și moartea lentă, provocată de un cancer nemilos, este, probabil cea mai robustă scriere de până acum a lui M.H. . Pentru că, de fapt, despre asta este vorba. Despre o moarte lentă, agonizantă, dureroasă și dezumanizantă, dar nu a unui individ, ci a unei întregi societăți, a unei întregi lumi. Romanul politic, de dragoste etc. de până acum au fost doar piste false, doar premisa necesară a acestui deznodământ implacabil, inexorabil – cum ar spune un poet de cenaclu.
Romanul lui Houellbecq e tulburător. Nu pentru că este vorba despre moarte ori despre lunga agonie, individuală sau colectivă. Houellbecq nu știe, nu vrea, nu are chef să emoționeze; nu livrează și nu solicită compasiune. Moartea, cu spasmodica sa agonie e doar un ultim motiv de suveran dezgust. Ipoteza supraviețuirii cu prețul mutilării e inacceptabilă. Ipoteza supraviețuirii cu orice preț e inacceptabilă. Moartea nu e o ieșire și nu e o destinație, ci doar concluzia necesară a unui proces, descris cu precizie și detașată rigoare.
Anihilarea lui Houellbecq tulbură pentru că nu-și propune să tulbure. Emoționează tocmai pentru că refuză traficul cu emoții. Moartea e o apoteoză a însingurării, momentul ultim al unui lung și dureros proces de descompunere. Sinuciderea fratelui, câteva capitole mai devreme, are și ea valoare simbolică: este sinuciderea singurului inocent. Cei morți, în Anihilare, sunt cruțați de lunga agonie a descompunerii. Tatăl lui Paul (personajul principal) supraviețuiește, redus la condiția de legumă. Socrul său asemenea. Există o galerie de supraviețuitori care se agață de existență, cu orice preț. Și există cei care aleg să refuze prețui supraviețuirii. E aici ceva care ne amintește de existența noastră de azi.
Cel mai recent roman al lui Houellbecq trebuie citit. Nu e o lectură ușoară. Dar este o lectură aproape obligatorie, azi. Nu oferă soluții, nu indică o cale de ieșire și nu aduce leac pentru neliniște. Pentru a vă putea apropia de acest text, dar mai ales pentru a-l străbate cum se cuvine, faceți bine și ignorați pseudo-recomandările propuse de editorul român al cărții, pescuite din presa lejeră franceză:
„Sub acest titlu catastrofic se ascunde un roman emoționant. […] Luându-i prin surprindere pe toți cei care așteptau un roman politic, Michel Houellebecq semnează un act de credință în puterea dragostei și a literaturii.“ — Elle
„Un text cutremurător, esențial, în același timp luminos și crepuscular.“ — Courrier picard
„Un spectaculos roman despre dorință, iubire și moarte.“ — Madame Figaro
Toate aceste „recomandări” sunt niște căcaturi scrise, neîndoielnic, de unii care nu s-au ostenit cu lectura, dar au parcus, în grabă, sinopsisul livrat, probabil, de editor. Nu e nici dorință, nici moarte, nici iubire, nici roman politic. Nici luminos nu e. Deși, pentru superificiali, ar părea că bifează ceva din toate astea. E crunt, apăsător și întunecat. E o cronică a lungii noastre descompuneri.
Romanul a apărut la Editura Humanitas, în traducerea competentă, dar neîngrijită a lui Daniel Nicolescu.
