Atunci când se pornise nebunia lumii noi, câtorva, puține, așezări li se oferise șansa de a alege. Pe atunci știam despre cele care se petrec în lume și despre calea de neînțeles pe care se pornise, Dintre ai noștri puțini se prefăceau că pot înțelege calea ce nouă și destinul spre care va să împingă ea umanitatea. Lucian, învățătorul, tânăr și încă încrezător în puterea schimbării, se arăta nespus de entuziast, dornic să convertească pe cât mai mulți dintre noi la cuvintele și calea cărții cea de nimeni văzută.
În doar o viață de om, lumea se schimbase peste măsură, iar umanitatea părea să nu fie în stare să țină pasul cu propria-i goană către progres. Totul se petrecea mai repede, comunicare căpătase proporții colosale și o viteză de neînchipuit cu doar o generație în urmă. Progresul tehnologic micșorase lumea și o transformase în ceea ce unii numeau „sat global”. Din păcate comunicarea, acea comunicare devenită acum mult mai rapidă și mult mai facilă, mulțumită evoluției mașinăriilor, devenise ceva lipsit de sens, lipsit de conținut, singurul său scop fiind comunicarea însăși.
Părea că toată inteligența umanității și toate resursele lumii fuseseră puse în slujba unui singur țel: născocirea și fabricarea de noi și noi mașinării, tot mai grozave, tot mai greu de înțeles, care în cele din urmă nu făceau altceva decât să ia locul oamenilor în aproape toate cele. Graba științei lăsase în urmă societatea, economia, umanitatea însăși. Progresul tehnologic devenise un țel supus doar sieși. Dacă până atunci rostul mașinăriilor fusese bunăstarea umanității, de la un punct încolo lucrurile au scăpat oricărui control și astfel s-a ajuns la momentul în care am descoperit că ajunsesem cu toții robi nevoii de evoluție a mașinăriilor. Ne-am trezit că există două umanități, una grăbită, superficială și dezordonată, locuind într-o lume virtuală, găzduită de creierele de siliciu ale mașinăriilor și o alta vie, dar tot mai neputincioasă, sfâșiată de nevoi și neîmpăcarea cu sine. Era inevitabil ca, mai devreme sau mai târziu, cele două lumi să intre în coliziune. Atunci au apărut pentru prima dată profeții Cărții. Îi auzeai pe străzi, în cafenele, în toate locurile în care se întâlneau oamenii, pomenind cuvintele cărții, declamând porunci și recitând profeții. Uneori se încăierau între ei, nereușind să se pună de acord asupra adevăratelor cuvinte ale cărții. Nimeni nu văzuse cu adevărat cartea, deși unii pretindeau că ar fi cunoscut pe câte cineva care ar fi ținut cartea în mână.
Apoi cuvintele cărții și profeții ei s-au mutat în lumea aceea virtuală construită din mașinării. De acolo s-au răspândit cu repeziciune, ca o grozavă molimă, până când întreaga planetă a fost subjugată de cuvintele unei cărți pe care foarte puțini pretindeau că ar fi văzut-o. Atunci a început totul. Lumea aceea virtuală devenise instrumentul propriei sale nimiciri. Dar asta e istorie știută, ca tot ceea ce a urmat, după aceea.
Când a început totul, câtorva așezări, puține, li s-a oferit șansa de a deveni Cetăți Albe. Se spunea că în carte se vorbea despre ele. Regulile erau simple. De la momentul la care ni se oferea posibilitatea aceasta, aveam 24 de ore pentru a alege dacă ne dorim ca orășelul nostru, care era de fapt un sat mai mare, să devină cetate albă sau nu. Mai exista o condiție: unanimitatea. Toți locuitorii adulți de la acel moment ar fi trebuit să își dea acordul. Un trimis al Celor Care Își Amintesc – parcă așa se numeau- avea să vegheze ca regulile să fie respectate.
Ne-am strâns cu toții în fața Casei Sfatului pentru a hotărî asupra alegerii pe care o aveam de făcut. Doar trei dintre noi păreau mai degrabă dornici să urmeze calea cărții decât să aleagă să locuiască într-o Cetate Albă. Ceasuri bune am vorbit și ne-am sfătuit, dar niciunul dintre cei trei nu părea să se lase înduplecat. Rodin, unul dintre ei, a admis, în cele din urmă că ar fi nedrept ca doar voința a trei dintre ei să apese destinul nostru, al tuturor celorlalți, așa că și-a schimbat votul. Mai rămăseseră doar doi: Liviu și tânărul Achim, băiatul cel mare al cizmarului.
Ștefan a vorbit aproape un ceas, cerându-le celor doi să nu lege soarta comunității de sminteala lor. Trimisul Celor Care Își Amintesc privea amuzat toată frământarea noastră, cercetându-și, din când în când, ceasul și amintindu-ne cât timp ne-a mai rămas până la votul din urmă. Mai puțin de un ceas mai era până când ar fi trebuit să alegem și simțeam cum ne cuprinde disperare văzând lipsa de înțelegere a celor doi.
-Gândiți-vă la ucideri ! a tunat Ștefan. Nimeni nu vă lipsește de dreptul de a decide pentru voi, de a alege lumea în care vreți să trăiți – dacă va mai exista o lume ! Dar nu aveți absolut niciun drept să ne legați pe noi de tulburarea voastră. Ni se oferă o șansă nesperată. Până ieri am crezut că nebunia care, fără îndoială va începe, nu are cum ne cruța. Niciunul dintre noi, cei de aici, nu a ales calea spre care să se îndrepte lumea, dar lumea a ales calea pe care să ne târască și pe noi. Iar acum avem șansa asta grozavă de a alege, de a continua să trăim așa cum știm, așa cum dorim. De a continua să trăim !
Vreme bună și-a urmat Ștefan, cu patetism, vorbele. Achim a admis că e drept să decidă doar pentru sine, s-a grăbit spre casa sa, apoi s-a întors cu o desagă în care adunase câteva lucruri și s-a așezat în fața trimisului Celor Care Își Amintesc și a spus:
-Eu am ales ! Dar am ales doar pentru mine !
A oftat, și-a trecut mâna prin părul prea devreme încărunțit și a adăugat:
-Am ales, deci, să plec ! Votul meu nu mai trebuie, așadar, socotit, laolaltă cu al celorlalți !
Trimisul Celor Care Își Amintesc a rânjit. I-a arătat catastiful cu numele locuitorilor orășelului nostru.
-Numele tău…
-Achim- i-a răspuns tânărul cu păr cărunt.
– Numele tău, spuneam, e aici, printre cei vii ai cetății. Deci votul tău categoric contează !
-Numele meu este Ulin ! a strigat Achim. Și numele acesta nu e în hârțoagele tale.
Apoi a pornit la drum.
Trimisul s-a încruntat, apoi a zâmbit, iar în cele din urmă a încuviințat cu o mișcare a capului și a răsfoit catastiful până a dat peste numele celui care acum își spunea Ulin. Cu o linie a tăiat numele cel vechi, Achim, din catastif.
-Mai sunt zece minute și vreau votul dumneavoastră ! ne-a anunțat.
Atunci s-a pornit o cascadă de rugăminți către singurul care mai putea schimba soarta alegerii noastre, Liviu. Bătrâni, femei cu copii în brațe, oameni în toată puterea, cu toții strigau, implorându-l să aleagă calea lui Achim, dacă atât de strașnic crede în cuvintele cărții !
-Gândește-te la ucideri ! îi strigau.
-Gândește-te la vărsarea de sânge !
Dar el era de neînduplecat, rămânând convins că el are o înțelegere superioară a lucrurilor și știe mai bine decât noi toți laolaltă ce e mai bine. Pentru nimic în lume – ne striga- nu va accepta să ne îngăduie să fugim de cuvintele cărții ! Disperarea părea că ne ia tuturor mințile. Trimisul mi-a arătat spre ceas. Mai erau mai puțin de două minute.
Atunci m-am apropiat de Liviu. Ceea ce a urmat mă urmărește de atunci, chiar dacă nimeni, niciodată, nu a mai pomenit despre asta. M-am aplecat și am luat de jos o piatră mare cât pumnul, apoi l-am lovit în creștet. S-a prăbușit. Am îngenuncheat și am continuat să lovesc, din nou și din nou, până când țeasta i s-a prefăcut într-o pastă amorfă de păr, sânge, cioburi de oase și creier zdrobit. M-am ridicat și am strigat:
-Doctore !
Doctorul Mihale s-a apropiat grăbit.
-Constată decesul ! i-am poruncit cu un glas care, parcă, nu era al meu.
A îngenuncheat, a luat mâna celui care fusese Liviu și a căutat un puls care nu mai exista.
-E mort ! a șoptit.
Toți erau încremeniți. M-am întors spre trimis și i-am strigat:
-Cei morți nu sunt socotiți !
A încuviințat cu același rânjet pe chip. Am strigat, din nou, către toți cei prezenți:
-Să votăm !
Instantaneu toți cei de față și-au îndreptat mâna spre cer. Trimisul a privit cu atenție, și-a cercetat ceasul.
-E cineva împotrivă ? a întrebat. Nicio mișcare. Toți rămăsesem încremeniți, lipindu-ne mâinile de corp ca nu cumva, cine știe cum, acestea să capete o voință a lor și vreuna să se ridice singură. A rânjit iar și, pe un ton solemn, ne-a anunțat:
-Începând de la miezul nopții sunteți una dintre Cetățile Albe ! De la miezul nopții, orice legătura cu exteriorul vă e interzisă. Nimeni din afara Cetății Albe nu e îngăduit înăuntru și nimeni nu poate părăsi Cetatea, până la sfârșitul schimbării, oricând va fi acesta. Rămas bun, foști locuitori ai lumii, locuitori ai Cetății Albe.
Apoi a plecat. Niciodată cineva nu a mai pomenit despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Doar eu, de fiecare dată când trag clopotele, în fiecare seară când încerc să închid ochii, înainte de culcare, simt aceeași cumplită frământare, aceeași senzație că mâinile îmi ard și sunt năclăite de sânge, atunci închid ochii și strâng pleoapele de parcă așa aș reuși să alung imaginea aceea cumplită care îmi vine mereu în minte. Nici azi nu știu ce simt față de ceea ce s-a întâmplat atunci; nu știu dacă sunt remușcări, dacă e mânie, chiar nu știu cum să numesc această neliniște. Poate Octavian are dreptate, poate trăirile astea complicate sunt un semn al existenței Celui Bun.
Nu știu ce a urmat, de atunci, dincolo. Nu știu câte ucideri au urmat; poate niciuna, poate nenumărate. Dar știu că prima dintre ele s-a petrecut atunci, aici. A fost prețul pe care l-am plătit pentru a rămâne noi înșine, pentru a rămâne încremeniți în acest înșine.
