Raport asupra stării de fapt

Primele zile ale războiului de peste drum au adus, cum era de așteptat, un număr important de refugiați. Emoție, compasiune, solidaritate. Sentimente, ne-ar conveni să credem, profund umane, care vin ca o dovadă a excepționale alcătuiri a poporului nostru (avem voie să spunem popor? dar să-l mai scotim al nostru?). La frontiere puzderie de voluntari gata să-i întâmpine, desigur, pe cei oropsiție. În multe situații mai mulți voluntari decât oropsiți. Dar ăsta poate fi socotit un lucru bun, dovada unei grozave mobilizări etc.

Firește, solidaritatea la frontieră funcționează cel mai bine când e însoțită de selfie-cu-refugiatu’, când e consistent asezonată cu un aprig tir de postări în social media care să argumenteze propria virtute. Eh, îți spui, oameni suntem și cele bune se mai pot însoți și cu slăbiciuni omenești. Războiul cu ale războiului, oamenii cu cele omenești.

Trec zilele. Războiul nu contenește. Propaganda duduie. Se instituie obligația solidarității cu victima, iar orice asociere, orice clipire de bunăvoință către agresor e infamă, blamabilă. Și, gândești, e firesc. Doar că istoria nu e o fotografie, ci un film complicat, care trebuie văzut de la cap la coadă. Dar nu, ți se cere, ți se impune, ești somat să vezi doar fotografia. Maeștrii jocului au ales cu grijă unghiul, luminile, aia e poza care trebuie privită și nimic altceva. Pentru că dacă ți-ai îngădui să ieși din rama fotografiei ai vedea că lucrurile, ca întotdeauna, sunt ceva mai complicate. Că există o veșnică legătură cauza-efect care n-ar trebui ignorată. Îți este însă interzis să lași mintea să zburde astfel, ba memoria chiar are nevoie de o severă disciplină, altfel ți-ar aminti păcătoasa și deloc calda noastră relație cu agresatul de azi. Treci peste toate, îți spui, oftând din rărunchi că oamenii sunt oameni, pretutindeni. E un șablon. O lozincă. Un grafitti. Dar chiar și așa, oameni, empatie.

Pe măsură ce trece timpul devine tot mai evident că cei mai mulți dintre oropsiți nu sunt nici foarte oropsiți, nici interesați de solidaritatea noastră. Gonesc din limuzinele de lux și vor doar să fie lăsați să se ducă unde au ei chef. Solidaritatea ni se înmoaie când vine vorba despre indieni, pakistanezi sau africani, ținuți cu zilele la frontiere. Cine să-și pună și de ce stegulețul Senegalului la poza de profil? Ăia nu au culoarea stabilită, nu au cetățenia corectă, s-au trezit acolo într-un război care nu-i privește, din cauze care nu au legătură cu ei.

Refugiabilii vin și se duc. Nu sunt interesați nici de biscuiții noștri, nici de corturile sau pozele de grup. Dacă nu sunt blonzi, merg și ăștia mai tuciurii la pozele de postat online! Unii conaționali de-ai noștri chiar dau semne că le-ar păsa de semeni. Cei mai mulți dau vârtos semn că le pasă de like-uri. Și se intră în spirala. Afirmarea propriilor virtuți devine o competiție a ridicolului. Biscuiți s-au dat, trebuie ceva nou! Trebuie plusat, dublat miza, forțate limitele absurdului, țâșnit în ridicolul absolut dacă ăsta e prețul viralizării solidarității! Așa că ministrul transporturilor plusează: refugiații au voie moca pe CFR!

Spirala se amplifică. Ministrul educației nu se lasă mai prejos: refugiații au voie în școlile noastre! Nu e nevoie de acte, de dovada studiilor, ajunge să spună ce diplomă le trebuie și se rezolvă! Spiralaaa! Ministrul sănătății vine și el: îngrijiri medicale complete la tot refugiatu’! Nu există solicitări, nu s-au văitat oamenii ăia că ar vrea la universitățile românești, dar hei! solidaritatea viralizabilă impune chestii!

Cum ziceam, dacă e nevoie de o baie de ridicolm se face! La Cluj, Boc trage un rând de steaguri ucrainene de pomină. Sigur, nu e legal, e chiar stupid, dar dă bine la 42%. O să vedem îndată ce e cu patrușdoiu’. Lucrurile n-aveau cum se opri aici. Tot la Cluj, unde altundeva, se trezește un năuc căruia i se citește luciditatea în privire: vrea plăcuțe bilingve, româno-ucrainene. Ok, cum se scrie Bucovina în Ucraineană? Bâstroe?

Spirala continuă, ia proporții, de la un punct încolo inventarul ridicolului devine atât de amplu, încât nici nu mai merită pomenit. Ar mai fi măruntul amănunt că vorbim, totuși, despre o mulțime de babe care nu sunt interesate de traversarea străzii.

Mulți dintre refugiați (nu toți!) trăiesc autentice drame. Și ar avea nevoie de solidaritate autentică. Nu de poze pentru uz online cu Iohannis. Nici de solidaritate viralizabilă. Unii dintre cei care s-au decis să întindă o mână au făcut-o pentru că așa le-a cerut sufletul. Alții pentru că #refugiați e în trend. Cei mai mulți ajunși la noi nu ne privesc nici cu drag, nici ca pe o casă, fie ea și vremelnică, ci doar ca o haltă, aglomerată și plină de negustori de chilipiruri. Iar pentru asta nu trebuie blamați. E dreptul lor să își caute binele acolo unde socotesc potrivit. Îl au încă.

În timpul ăsta începem să ne dumirim de ce era musai ca Guvernul a ce a mai rămas din România (care, nu vă lăsați înșelați de halul în care arată, n-a fost pălită de război, ci e în istorice parteneriate strategice) să fie un general. Și ce mai general! Că din ăștia avem căcălău. Cu armata stăm mai rău. Spre foarte rău. Avem aparate de zbor care nu zboară. Sau mă rog, zboară atât cât să aibă de unde cădea. Și o listă de cumpărături lungă, plină de fier vechi, care ne-ar putea fi și livrat într-o bună zi. Altfel, sigur, avem un general la conducerea guvernului, care a născocit el o chestie: starea de criză!

Ce e starea de criză? Ce vrea cucul lor! Și dacă nu e prevăzută în Constituție, ce? Ce o să faceți? Și dacă e o încălcare gravă a statului de drept, ce? Ce??? Gura! Și a decis generalul nevoii că de acum tot ce e mascul între 18 și 60 de ani devine încorporabil. Hai cu transgenderismul! Pentru că, nu-i așa, am intrat în NATO. Și ca să intrăm ni s-a impus ca primă condiție să distrugem armata. Pardon, să o profesionalizăm. Adică să o reducem la vreo 50.000 de oameni. Echipați cum se poate. Au renunțat la serviciul militar obligatoriu, dar acum e cu nevoie, așa că tot trotinetistul epilat care nu știe cum se montează baioneta e încorporabil. Ca să ce?

NATO, am să spun acum ceva care sigur va scoate din sărite mulți dintre rumegătorii adevărului oficial, ei bine, NATO, astăzi, pentru România nu știu cât poate fi socotit un garant al securității și cât o vulnerabilitate! Am spus-o! Nu știu cât ne pot garanta securitatea cei câțiva rebegiți care ori se împușcă în mână ori se ciocnesc pe șosele, dar știu sigur că am devenit o țintă. Aderarea la NATO, cu toții am socotit și încă socotim, într-o bună măsură, a fost un lucru necesar, pozitiv. Sub condiția ca această aderare să urmărească interesele noastre, de securitate, în primul rând. Or acum suntem puși în situația că, de fapt, rostul nostru acolo este tocmai acela de a servi interesele (de tot felul) celorlalți, iar tocmai asta a devenit un tot mai clar risc de securitate.

Altfel, sigur, noua isterie e a pastilelor cu iod. Care ajută. Cifra de afaceri. Iar conform unui discutabil sondaj (te mai uiți și la sursă) 42% dintre români, în cazul în care România devine poligon de antrenament NATO, ar tăia-o rapid de aici! Ar lăsa în urmă, desigur, plăcuțele bilingve.

Chiar dacă (repet, sursa contează) rezultatele acelui sondaj sunt discutabile, datele nu sunt lipsite de relevanță. Și descriu perfect raporturile multor români cu propria țară. Biscuiți pentru refugiați, steaguri străine la profil și pe străzi, plăcuțe bilingve și spirit belicos pe Facebook, dar la nevoie…pa! La asta se reduce relația lor cu România. Și vă pot garanta că aproape integral cei 42% sunt suporteri ai prezenței noastre în NATO și solidari pe cale virală cu puhoiul. Și atunci nu te mai minunezi de nimic din ceea ce se întâmplă. Cum să socotească refugiații ăia România o casă, dacă noi înșine nu o mai socotim decât un loc de tranzit?

Mă opresc. E deja mult, iar subiectele acestea au for îndeajuns vânturate. Știu că ceea ce am spus nu se potrivește deloc nici noii ordini, nici imperativelor corectitudinii politice, nici „comandamentelor” strategice. Dar era nevoie ca ele să fie rostite. Cât încă e posibil. Și deja începe să fie tot mai complicat, iar în curând chiar nu va mai fi posibil.

P.S. Oficial NATO nu se află în conflict cu Rusia. Oficial NATO și țările care alcătuiesc alianța nu se află în război. Reacțiile politice pot fi de înțeles. O anume solidaritate, de asemenea. Dar suprimarea libertății de expresie și liberului acces la informație nu. Putem înțelege o anume precauție, dar nu legea marțială care ni s-a impus. Închiderea de site-uri, interzicerea accesului la anumite canale de informații, suprimarea oricăror opinii care nu corespund liniei oficiale nu are nicio justificare. Decât dacă nu războiul e cheia, ci dorința maeștrilor jocului de a controla complet nu doar felul în care respirăm, ci totul, ce aflăm, ce spunem, ce gândim. Și, veți vedea, cât trăim.

mm
Daniel Bejan
Scriitor, publicist, mizantrop fără patimă.

Cele mai recente

Memento

Ziduri

Semne de carte

Feriți-vă de Nobel

Articolul precedent
Articolul următor

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa