Obositoarea noulume

Lumea de azi are un uriaș deficit de arhetipuri. Situație cumva paradoxală, lipsește modelul original, dar există o obositoare abundență de îngânări, maimuțăreli. Ale nimicului.

De pretutindeni, în schimb, năvălesc stereotipurile. Grotești, ridicole, abia încleiate, la limita inferioară a viețuirii intelectuale. Un soi de năvalnic entuziasm al imitației, un ostentativ refuz al originalității. Totul e o copie a unei copii a unei copii a unei stângace copii a unui original care, se prea poate, să nu fie existat niciodată – oricât de în răspăr cu logica elementară ar suna. O erupție spontană a nimicului.

Descopăr, fără bucurie, fără amărăciune, cu strictă rigoare de inventar, că am, tot mai frecvent, de a face nu cu personaje, ci cu stereotipuri. Oameni care au ales să se lipsească de sine pentru a maimuțări nărăvuri, ticuri verbale. Stereotipuri obosite, stupide, cretine, repetate cu insistență din zdravăna convingere că asta e o mare ispravă. Nu se poate încheia o rostire a unei banalități fără  acel „zic”, din final. Nu se poate stivui o glumiță obosită fără stupidul „întreb pentru un prieten”. Ca să nu mai pomenesc de revărsarea de neaoșisme rău tocmite, rău potrivite, rău pricepute.

Ticurile verbale cele mai stupide devin un soi de accesoriu obligatoriu în grăirea publică. Osteneala stilistică, rigoarea gramaticală stânjenesc. Nu se mai vorbește vreo limbă cu dicționar în vigoare, ci în limba Facebook ori limba Netflix. Adică o maimuțăreală a ceea ce, în închipuirea vorbitorului, trece drept cosmopolită și corpolentă modernitate. Vraiștea ortografiei și ipsoseria englezită sunt musai. Așa descoperi prețioase nestemate de modernitate precum:

„Ân opinia mea whatever you do nai voie s-ăi jicneshti pe ceilalți k nu ești tu mai special no matter ce funcție aii”

Iar acesta nu e un nefericit accident, ci norma.

Apoi vin rahaturile îndelung dospite. Lecturile din suava literatură motivațională lasă sechele notabile. O duduie se declară „asumată” -orice o fi însemnând asta – și are grijă să invoce asumarea,pe verticală, orizontală, diagonală și șerpuit în fiecare propoziție. Iar puhoiul de îngânători e gata să dea cu asumarea de-a rostogolul, mai departe. Se cheltuie basculante întregi de cuvinte pentru a exprima nimic în cea mai ridicolă, dar elaborată formă. Se alătură prefixiștii, cei care au nevoie să își afirme o  identitate reală ori doar imaginată (e la modă) lipind un prefix de sexualitate. Convinși fiind că ăsta e moțul originalității și nu doar încă un stereotip tâmpițel și lipsit de rost. Sapiosexual, monosexual, scoliosexual, demisexual, pansexual etc. etc. etc. etc. Totul e o exploatare asiduuă și sordidă a unei marginalități regretabile, atunci când e autentică, sau a dorinței de a obține o altfel nemeritată atenție, de cele mai multe ori.

Pretutindeni o abundență de stereotipuri. Lipsesc modelele. Iar acolo unde există sunt mai degrabă caricaturale. Lipsesc reperele, iar acolo unde apar, sunt impuse, inconsitente, artificiale. Comunicarea nu mai are funcția unui schimb de informații, ci există strict pentru a semnala, zgomotos, obscen, prezența într-un anume spațiu. Nu mai avem nimic să ne spunem, dar avem o nevoie greu de strunit de a spune, către hău, către mulțime, către puhoi. Ce? Nimic. Un nimic impunător, articulat din ticuri și grohăieli.

Atașarea la o cauză nu mai presupune discernământ, scrutarea criteriilor, afirmarea unei poziții, ci agățarea de o bulă. Iar ea vine cu obligatoriul import de ticuri și steretipuri. Filtrul rațional, dubiul, rezerva circumspectă sunt inacceptabile. Nuanțele sunt interzise.

Și totul e atât, atât de deprimant, de obositor. Alegi să taci. Și prelungești tăcerea. Până când rămâne singura cale. O întrerupi rar, tot mai rar. Scrii titlul: obositoarea noulume. Apoi taci.

 

 

Cele mai rcente

Înstrăinări

Nic

Mihrab

Discount Heaven

Articolul precedent
Articolul următor

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa