În cer ziua a început să se lungească, noaptea își trage desaga tot mai aproape de lună. Pe pământ e doar un amurg dospit îndelung și revărsat ca un pocinog nemărturisit. Și ninge.
Gara s-a umplut cu oameni plecați dinspre noapte spre zi. Din noaptea lor spre ziua altora. E miros de fum, de fier rece, de trupuri nespălate și de pâine veche. Negustori ambulanți trec, dintr-un capăt în altul al peronului, strigându-și marfa pe care nu o au de vânzare, dar pe care ți-o pot făgădui pentru un pol și ziua de mâine. Din difuzoare se aude o voce rebegită care repetă, iar și iar, același mesaj: războiul nu e niciodată câștigat de cel care urăște mai tare, ci de cel care are pumnul mai zdravăn.
Departe se ude șuierul sirenei unei locomotive. Ar putea veni un tren. Aceasta este o gară aproximativă, cu peroane incerte, cu peroane gemând de erori statistice; în care rareori vin trenuri și încă și mai rar opresc. Ninge.
Zăpada conținută în ninsoarea asta e doar un eseu. Un fel de lene a metaforei, topindu-se la întâlnirea cu pi. E la fel de inutilă ca abrogarea viorilor ori arderea cărților. Întotdeauna rămâne cineva, un nebun al cetății, care își amintește. Ai trecut degeaba prin atâtea gări, pe atâtea peroane, dacă încă n-ai învățat că ultimul lucru pe care îl ai de făcut e să săruți mâna călăului care va coborî securea.
Un impiegat plictisit îi desparte pe cei cu jumătate de chip de cei cu chipul întreg. Aceștia n-ar trebui să stea niciodată laolaltă. Orice scuză e bună pentru a fugi de ceilalți. Într-un capăt al peronului, niște rebegiți se încălzesc la focul din tomberonul în care ard cărți pe care nu le-au citit. Unele ard mai bine decât altele.
Un tren ajunge în gară. Vocea din difuzoare repetă același mesaj. Impiegatul de mai devreme cere ordine. Întâi trebuie lăsați să coboare cei care vor să coboare. Nu coboară nimeni. Doar un bătrân cu chip mânjit de fum. Pășește spre tomberonul în care încă mai ard resturi de cărți și se pișă în el. Apoi începe să dârdâie de frig.
Acum pot urca. Impiegatul îi îndeamnă să urce în ordine. Pe o singură ușă, ordonat, cuminte, să își găsească un loc și să aștepte. Îi numără – statistica e întotdeauna esențială. Apoi închide ușa după ei. Merge spre locomotivă și o desface de ultimul vagon. Îi face semn mecanicului să pornească. Apoi sare, din mers, în locomotiva care se duce, spre ziua ei, fără grabă.
Înghesuiți în vagoane stau lipiți de geam și privesc spre bătrânul cu chip mânjit de fum, care tremură, înghețat. A căzut. Aburii suflării ies tot mai greu, tot mai răsfirați. Până încetează. Ei privesc prin geamul vagoanelor și se bucură că sunt acolo. Din tomberon se prelinge un fir de pișat, care îngheață.
Ninge.
