Miercuri, înainte de joi

Vorbeam, mai deunăzi, cu o prietenă. Una dintre acele conversații care alcătuiesc, azi, din păcate canonul comunicării – incompletă, vag articulată, superficial conspect al unui dialog. Chiar așa fiind, ne-am găsit amândoi deplângând deficitul de politețe care pare să fi devenit un atribut obligatoriu al modernității.

Câteva ceasuri mai târziu fac o comandă la Glovo. Procedura e cunoscută, inutil să o descriu. Mult după ora promisă în aplicație primesc un telefon:

-Salut! Sunt de la Glovo! Ți-am adus haleala! Unde e blocu’ mai exact?

Îi explic „unde e blocu'”, ba mai mult îi amintesc că, uneori, nu mereu, e nemaipomenit de plăcut să folosești pluralul politeții. Ultima precizare nu cred că l-a interesat. Nici nu cred că a înțeles prea clar ce naiba spuneam eu acolo. Se înființează la ușă. Din nou: Salut! A, n-am să-ți dau rest! Poate are 19 ani. Cel mult 20. Are tuleie lăsate să-i cotropească fața, într-o flocăraie care ar trebui să închipuiască o barbă. Era limpede că orice insistență, orice extindere a dialogului era inutilă.

În dialogul pomenit la început, încercam să introduc distincții pe care le socoteam necesare. Notam, deci, nuanțele care separă curtoazia de politețe, politețea utilitară, de serviciu, de cea pedantă, ceremonioasă, aproape ritualistică. Perfect inutilă clasificare! Utilă pentru eventuale viitoare studii de arheologie socială, dar fără expresie concretă identificabilă în realitatea imediată.

Putem căuta la nesfârșit explicații pentru evidenta acomodare a societății românești cu ghiolbăneala, neamprostenia. Suntem sistematic asaltați, copleșiți de năvala țopârlanilor. Televiziunea livrează cu destoinicie cantități impresionante de mojicie, într-o copleșitoare varietate de forme de expresie. Producătorii noștri de film, programatic, livrează cantități respectabile de deșeuri în care ghiolbanul trebuie neapărat reprezentat. O reclamă de succes, persuasivă, deci eficientă, musai să arate un neam prost fiind neam prost. Pe scurt, proiectul de ghiolbanizare a României e în plin avânt. Singurul proiect de succes, pe aici.

Privim cu gura căscată și icnete admirative la ceremonioasa politețe niponă, pentru a admite rapid că nu-i de noi. Și nu e. Nici poltețea rece, nemțească, nu ne cade bine. Niște caltaboși! Bonjurația franțuzească nu e de noi. Nici măcar deferența turcească ori politețea exuberantă a grecilor nu ni se potrivește. Pentru că, în cele din urmă, problema nu ține de ritual, ci de respect.

Când vine vorba despre respect, aproape unanim cădem de acord că nu ne mai suntem datori cu așa ceva. Nici unii altora, nici sinelui. Respectul de sine s-a transformat în vanitate țâfnoasă, în narcisism slinos revărsat (cum altfel?) în toate formele de expresie pe care le îngăduie tehnologia. De ce să ne mulțumim unii altora, când ne putem da „like”? De ce am spune „bună ziua”, când avem emoticoane?

Tehnologia, ar putea spune cineva, există pretutindeni, de ce nu i-a pălit și pe alții ca pe noi? Poate pentru că acei „alții” despre care vorbim au o anume statornicie a sinelui. Nu se grăbesc, precum noi, ca atunci când aduc ceva nou să arunce degrabă cele vechi. Creșterea lor se întâmplă prin adăugare, nu printr-o permanentă și aproximativă substituție.

Ne-am obișnuit cu ideea că nu ne mai datorăm respect. Dar îl putem mima, sub condiția ca cel din fața noastră să intre și el în jocul pantomimei. Să mimeze aceleași idei, convingeri, apucături. În mod tradițional, raporturile dintre noi erau guvernate de un sistem de coduri, scrise sau nescrise, de care azi am decis să ne lipsim. Fiecare dintre noi a devenit regulator competent, care decide după cum îi vine, când și ce reguli sunt ori nu aplicabile. Dacă și când datorează respect. Pentru că de pretins toți îl vor pretinde, argumentele nu mai sunt necesare.

Recunosc, mă obosește excesul de ritualistică pe care îl exersează, sistematic, vechi prieteni. Orice introducere în conversație presupune, aproape obligatoriu, orientalul ritual al salutului, urmat de excesul de fandări de complezență, reverențe și curtenitoare complimente. În egală măsură mă irită abrogarea completă a oricărei reguli. Bifarea prezenței, cu orice preț, superficial, inconsistent, rostirea insistentă a nimic și răcnirea sinelui.

Totul pleacă de la felul în care stăm de vorbă. Conversația e rece, neangajantă, nu ne prinde. Avem, în schimb, taifasul. Viu, dezorganizat, sprinten și deloc scrobit. Dar mai degrabă ne lăsăm seduși de flecăreală, de trăncăneală, de zveltă batere de câmpi și sprintenă vorbire în dodii. O euforie a rostirii, bălmăjite, tembele și inconsistențe și o totală lipsă de apetență pentru lectura textului. Toți sunt povățuitori cu certă competență probată la nunți și botezuri, dar nimeni în nevoie de povețe.

Pauză. E un text căznit. Rareori am scris cu atâta greutate. Fără chef. Luptând cu lehamitea. Mă opresc. Și nu promit să revin. Pentru că n-am de ce. De fapt, ar fi trebuit să șterg tot ce am scris mai sus și gata. N-o fac. Pentru că, oricum, nu contează. Ar trebui să găsesc o încheiere. De ce ar trebui? Fie. Încheiere:

Gata!