Criza ucraineană

Criza ucraineană a intrat într-o nouă etapă. Poate fi destul de dificil, pentru cititorul obișnuit, să deslușească în mod corect ce și de ce se întâmplă. Mașinăriile propagandistice sunt la turație maximă, iar presa tradițională e înregimentată, de o parte sau de alta. Analiza obiectivă lipsește aproape în totalitate, factori subiectivi de tot felul pot afecta percepțiile, în condițiile în care, deja, informația e folosită ca o armă propagandistică, filtrată, interpretată, ajustată.

Poate fi utilă, în aceste condiții, o succintă recapitulare a datelor cu care ar trebui să operăm, în orice tentativă de evaluare.

Context

Apariția statului ucrainean, după prăbușirea Uniunii Sovietice, a însemnat o valorificare a unei oportunități, nu neapărat consecința naturală a unor procese istorice firești. Noul stat ucrainean este – și a rămas până azi – o construcție artificială. Este o realitate pe care trebuie să o admitem în mod obiectiv. Spațiul ocupat de noul stat nu reprezenta, cu certitudine, teritoriul istoric al națiunii ucrainene. Iar asta constituia, ab initio, un factor critic, de care cei care s-au succedat la conducerea noului stat ar fi trebuit să țină seama. Nu a fost așa.

Produsul – așa cum spuneam – unei conjuncturi, nou stat ucrainean s-a confruntat cu toate problemele cu care s-au confruntat foste republici sovietice, după prăbușirea URSS. Conflicte etnice mocnite, o corupție înfiorătoare, o economie în derivă etc. Asta nu a împiedicat ambițiile de mare putere regională ale Kievului. Arogant și agresiv, Kievul a reușit să își enerveze toți vecinii, de la Rusia la Ungaria și Slovacia, până la România și Moldova sau Belarus.

Venirea lui Putin la cârma Rusiei a schimbat lucrurile. Noua Rusie, a lui Putin, nu mai era statul prăbușit al lui Elțân, incapabil să se conducă pe sine, necum să articuleze poziții semnificative de politică externă. Ambițiile de mare putere regională ale Ucrainei au devenit tot mai dificil de argumentat. Extinderea către Est a NATO, interesele geostrategice ale SUA au oferit Kievului o nouă șansă. Cel puțin așa au crezut bună parte dintre ucraineni. De fapt, Ucraina tocmai devenea un pion sacrificabil într-un joc ceva mai complicat.

Șansele reale ale unei aderări la NATO, într-o perspectivă previzibilă, au fost întotdeauna inexistente. Orice lucidă evaluare ar fi oferit această concluzie. Dar pretextul unei ipotetice viitoare aderări putea deveni util pentru SUA, în tentativa de poziționare strategică, sau pentru naivii de la Kiev, seduși de perspectivele unor relații personale privilegiate cu Casa Albă.

 

Putin

Venirea lui Putin la Kremlin, așa cum spuneam, a însemnat o dramatică schimbare de paradigmă. Inteligent, calculat, autoritar și extrem de determinat, Putin a început un masiv proces de reconstrucție. Rusia, după Elțân, era o epavă. Corupția devenise insuportabilă, criminalitatea atingea proporții înfiorătoare, economia era cu desăvîrșire prăbușită, forțele militare erau depășite, într-o derivă greu de controlat, influența internațională a Rusiei se afla la un minim istoric.

Instaurând un regim de mână fermă, Putin a reușit să schimbe, treptat, lucrurile. Reușind să instaureze o anume stabilitate politică, a înțeles unde, când, cât și cum pot fi utili oligarhii. Aceia dintre ei care, la rândul lor, au înțeles ce se așteaptă de la ei au supraviețuit, ba chiar au prosperat. Putin înțelegea că nu poate construi o economie stabilă fără un sector privat robust. Dar acel sector privat trebuia controlat și pus să lucreze în favoarea unui proiect comun.

Putin a înțeles foarte bine care sunt instrumentele cu care poate opera, în fiecare dintre etapele proiectului său de refacere a statului de mare putere a Rusiei. Iar resursele energetice ale Rusiei reprezentau o armă strategică vitală, pe care a știu să o valorifice din plin. Asigurându-și un flux stabil de capital, în acest fel, a putut începe proiectul de reconstrucție al Rusiei. Economia a început să se miște, rușii au început să descopere o anume prosperitate, corupția sau criminalitatea au fost duse la cote suportabile, țara se bucura de stabilitate și devenea evidentă o tendință de redobândire a prestigiului internațional.

După 2010, reconstrucția puterii militare a Rusiei a devenit o prioritate pentru Putin. Înțelegând noua realitate internațională, a știut să creeze un sistem de alianțe și parteneriate care să îi asigure, în permanență, alternative. Inițiativa BRIC, negocierea unor acorduri și adoptarea unor poziții comune cu China, negocierile individuale cu state membre ale UE (Germania, Ungaria etc.) au adus din nou Rusia în postura de jucător important. Reconstrucția militară, regândirea strategiei de securitate, introducerea internetului suveran, precum și inițierea, alături de China, a unui nou sistem financiar indicau limpede faptul că Rusia lui Putin este condusă de o viziune pe termen lung.

Pacificarea republicilor problemă din interiorul Federației Ruse, fie cu o copleșitoare forță, fie prin investiții, a fost un alt succes. Noile republici independente, Kazahstan, Azerbaijdan etc. beneficiare, acum, ale bogăției provenite din exploatarea resurselor energetice au înțeles rapid că viitoarea lor dezvoltare depinde de bunele relații cu marele vecin. Iar Putin s-a asigurat că lucrul acesta e bine înțeles. Sprijind regimurile autoritare din aceste state, Putin s-a asigurat de loialitatea acestora, dar mai ales de faptul că Rusia își va lua partea leului din exploatarea resurselor de acolo.

Ucraina a fost în permanență un vecin problemă. În primul rând pentru că acolo se aflau teritorii care aparținuseră istoric Rusiei. Crimeea, de exemplu, a reprezentat întotdeauna un subiect important pentru Moscova. Existența unei consistente minorități ruse reprezenta un alt element. Orientarea pro-occidentală și mai ales pro-NATO a unora de la Kiev reprezenta o bătaie de cap pe care, era evident de ani buni, Putin își propusese să o soluționeze. Era doar o chestiune de timp, de adecvare a mijloacelor, de corectă pregătire și de găsire a unui context favorabil. Cum toate demersurile de găsire de soluții politice au eșuat, din varii cauze, de-a lungul timpului, devenea tot mai limpede că ne-am putea îndrepta spre o nouă abordare.

Casa Albă

Președinția lui Trump a fost ceva total atipic pentru Washington. Trump nu era deloc străbătut de rusofobia reală sau mimată a clasei politice americane. Asta i-a permis să dezvolte un alt tip de relații cu Putin, reușindu-se o înghețare a status quo-ului (Pompeo dixit!) și o respectare reciprocă a liniilor de delimitare a zonelor de influență.

Putin înțelegea perfect că este vorba despre ceva temporar. Președinția lui Trump era doar o etapă, iar plecarea lui (mai devreme sau mai târziu) de la Casa Albă însemna o încetare a armistițiului și o revenire la vechile poziții. Și așa a fost.

Rusia și Ucraina au reprezentat teme esențiale în campania electorală americană. Ucraina mai ales din perspectiva dubioaselor legături ale lui Biden (și ale fiului său) de acolo. Biden devine președinte. Incompetent, incoerent, în vizibil declin fizic și intelectual, Biden – era limpede pentru oricine – nu avea cum fi un lider puternic. Incapabil să articuleze un discurs coerent sau să își păstreze luciditatea mai mult de câteva minute, Biden nu avea cum fi un partener de dialog pentru Putin. Dar conversația cu Washington se poate duce pe diverse canale. Putin știa asta. Cei de la Washington o știau și ei.

Retragerea precipitată din Afghanistan, haosul total al acelei operațiuni, lipsa de popularitate a lui Biden, problemele serioase ale economiei americane, precum și o relativă divizare a societății americane reprezentau semnale pe care Putin nu avea cum să le ignore.

Criza

Primele mișcări ale lui Putin au fost unele de tatonare și poziționare.

Să fim foarte bine înțeleși: Putin este un tip extrem de inteligent, cumpătat și foarte bun cunoscător al regulilor jocului. Știa când și cât își poate surprinde adversarii (el îi numește, insistent, colegi). Fiecare pas le-a dat acestora răgaz de acomodare. Mișcările de trupe, luările de poziție, toate s-au desfășurat în etape, oferind o relativă predictibilitate. Adică exact ceea ce era necesar pentru a preveni reacții disproporționate.

Dialogul diplomatic a fost extrem de intens. Xi, Macron, Biden (sau ai lui) sau Scholz. Evident, nu avem acces la ce s-a discutat acolo. Problema extinderii NATO (chestiune de securitate vitală pentru Rusia) a reprezentat, cu siguranță, un punct pe agendă. Aproape la fel de sigur putem presupune că Putin le-a transmis partenerilor de dialog informații suficient de clare legate de viitorii săi pași, tocmai, așa cum spuneam, pentru a tatona posibilele lor reacții și a-i pregăti. La fel de bine putem intui că, în cadrul acestui  amplu dialog, s-a convenit asupra limitelor unei viitoare intervenții militare.

Pe 21 februarie, Putin ține un lung discurs în care explică poziția Rusiei și vorbește despre recunoașterea noilor republici.

Mesajul său e limpede:

In this regard, I consider it necessary to take a long overdue decision and to immediately recognise the independence and sovereignty of the Donetsk People’s Republic and the Lugansk People’s Republic.

I would like to ask the Federal Assembly of the Russian Federation to support this decision and then ratify the Treaty of Friendship and Mutual Assistance with both republics. These two documents will be prepared and signed shortly.

We want those who seized and continue to hold power in Kiev to immediately stop hostilities. Otherwise, the responsibility for the possible continuation of the bloodshed will lie entirely on the conscience of Ukraine’s ruling regime.

Reacția cancelariilor occidentale la acest anunț e previzibilă. Proteste semi-articulate, anunțarea unor sancțiuni formale (cu o eficiență discutabilă), limitate. Nu se rup legături diplomatice, nu se ridică tonul peste măsură.

Italia are o poziție nuanțată. Turcia (NATO) se opune sancțiunilor. Partide de opoziție din mai multe state (Italia, Franța, Olanda sau Belgia) amintesc precedentul Kosovo.

Pe 22 februarie vine reacția Casei Albe. Cu o întârziere de o oră și jumătate, Biden bâlbâie un răspuns. Obișnuitele proteste, mustrări formale și asigurarea publicului american că există o preocupare legată de prețul petrolului. Singurul moment în care Biden a părut conectat la propriul discurs a fost acesta:

Let me be clear: These are totally defensive moves on our part.  We have no intention of fighting Russia.  We want to send an unmistakable message, though, that the United States, together with our Allies, will defend every inch of NATO territory and abide by the commitments we made to NATO.

În discursul televizat a fost extrem de evident modul în care Biden a ținut să asigure că este vorba exclusiv de teritorii NATO.

Acesta a fost semnalul pe care îl aștepta Putin. Pentru că este vorba, categoric, de un semnal.

La nici 24 de ore, anunțata intervenție a „forțelor de pace” a început.

Intervenția militară nu avea cum se limita la cele două regiuni, asta poate înțelege oricine are o minimă pregătire militară. Putin nu are nevoie de un conflict de lungă durată, de o operațiune militară care să de întindă pe perioada prea mare și care să aducă un număr semnificativ de victime. Asta i-ar aduce dificultăți enorme atât pe plan intern, cât și extern. O durată prea mare a mișcărilor militare crește riscul unor incidente imprevizibile, al unor evoluții riscante. Pentru el o intervenție fermă, masivă și rapidă e soluția corectă. Iar asta înseamnă anihilare imediată a capacității de eventual răspuns a forțelor ucrainene și descurajarea oricărei consistente replici militare. Așa că, strategic, ocuparea de poziții pe întreg teritoriul de la Est de Nipru și rapida incapacitare a resurselor militare ucrainene de acolo era obligatorie. De aici și scara intervenției militare ruse.

Dacă reacția Kievului va fi una ponderată (cu siguranță se primesc mesajele cuvenite acolo), intervenția se va încheia foarte rapid, rușii se vor replia în cele două republici, retrăgându-se din restul teritoriului ucrainean. Dacă Kievul (sprijinit sau nu de NATO) va încerca o confruntare directă, deschisă, lucrurile ar putea evolua dramatic. E puțin probabil că vom asista la așa ceva.

Reacțiile occidentale se vor intensifica, formal, în următoarele zile. Vor exista, probabil, noi sancțiuni. Regimurile aflate în dificultate acolo (Marea Britanie, SUA, Canada, Franța) vor invoca situația de securitate pentru a-și justifica politicile anti-democratice sau pentru un oarecare capital electoral. Dacă, mai departe, va urma și o mișcare a Chinei înspre Taiwan, brusc, occidentalii ar putea reconsidera poziția față de Rusia. Iar o astfel de mișcare a Chinei e doar o chestiune de timp.

Un lucru e cert: soarta Ucrainei este azi subiect de negociere între mari puteri, Kievul nu prea mai are nimic de spus în privința asta. Și ar fi putut anticipa, de multă vreme, că asta îi aștepta.

Dacă România ar fi fost condusă de la București, acesta ar fi fost un context potrivit pentru exprimarea unei poziții ferme legate de românii din Bucovina de Nord (dacă nu chiar de teritoriile de acolo). Orice sprijin al României și facilitarea tranzitului oricărui sprijin din partea aliaților față de Ucraina ar fi trebuit condiționat de o severă reformulare a politicii Kievului în privința românilor de acolo.

P.S. Nu pot să nu remarc cum politicieni scoși pe tușă (pe nedrept, poate, prin mijloace ticăloase, poate) încearcă să obțină bunăvoința clanței de la ușa ambasadei behăindu-și loialitatea față de acea clanță.

mm
Daniel Bejan
Scriitor, publicist, mizantrop fără patimă.

Cele mai rcente

Sălașul lupilor

Iedera

Paznici ai lupilor

Hibernală

Error decoding the Instagram API json
Articolul precedent
Articolul următor

1 Comment

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa

%d blogeri au apreciat: