Arhipelagul emoțiilor de tablă

Rețelele de socializare funcționează ca un uriaș amplificator. Nu spun nimic nou cu asta. Orice intră în rostogolire acolo poate căpăta proporții uriașe, mai cu seamă formularea emoțiilor – reale sau mimate de circumstanță. De fapt, și am mai spus asta, denumirea de „rețele de socializare” e total improprie. Mult mai corect ar fi să vorbim despre un gigantic satâr care tranșează „societatea” în felii – mai multă carne macră colea, ceva zgârciuri dincolo, niscaiva os și grăsime în partea cealaltă.

Am mai vorbit despre războiul fără de sfârșit al bulelor și n-am nicio poftă să reiau subiectul. E o strictă notă de inventar.

Evoluția crizei ucrainene a fost, previzibil, principalul subiect de încrâncenare în zilele din urmă și mai cu seamă ieri. Mesajele, comentariile, replicile sunt încadrabile în câteva categorii mari. Am să încerc să le identific, dar mai întâi socotesc utile câteva lămuriri.

Nu desconsider o opinie doar pentru că diferă de a mea. Condiția e să fie decent articulată, rezonabil argumentată (atunci când e cazul) și să fie o autentică opinie, nu doar regurgitarea nutrețului propagandistic al unora ori al altora. Bapeamătismul, etichetismul (omul rușilor, omul americanilor, bașca salva de etichete cu ism sau fobie în coadă) nu mă interesează. Firește, admit că orice solicitare de luciditate e din capul locului nepotrivită în vremea și lumea pe care le locuim, dar există un teritoriu relativ rațional în care ne putem păstra.

De bună vreme ne lipsește disponibilitatea pentru o conversație autentică. Dialogurile, atunci când și când apar, sunt ori validări și revalidări ale propriilor opinii, ori violente coliziuni, în care precaritatea argumentului e suplinită de vârtoasa suduială.

Reacțiile de ieri, cum spuneam, depindeau într-o semnificativă măsură de așezarea în bule, deci de sursele de informații. Nu e nevoie să amintesc că principala condiție a înmatriculării în bulă e refuzul ferm de a asculta și partea cealaltă.

Bășcălia

Glumeții de pe Facebook nu aveau cum deveni sobri și reținuți. Despre umorul livrabil în social media putem discuta multă vreme, dar nu ne-ar folosi la nimic. Orice tălâmb calambur, orice glumiță nătângă, pleznită de blestemul ortografiei e utilizabilă dacă asigură rapidă gratificație – ceva like-uri, niște gif-uri năroade, câteva emoticoane hlizinde. Oamenii ăștia așa își pansează singurătățile, la asta le folosește năzdrăvănia numită social media, nu ai de ce te supăra pe ei. Sigur, poate nu ai nici de ce-i aplauda, dar ce sens are să lungim discuția?

Dar, inevitabil, glumeții de Facebook sunt sever amendați de prăpăstioșii empatici:

Indignarea

Aproape nu a existat tentativă de glumeală pe subiectul zilei la care să nu existe și obligatoria reacție a cel puțin unui empatic cu  acces la rețeaua de date. „Oamenii mor și vouă vă arde de glume?”, era ideea de bază.

Reacțiile astea ar fi trebuit să arate cât de grav e el, empaticul, cât de străbătut de grija față de semeni. Sigur că era maimuțăreală. Doar urmărind, în câteva cazuri, postările din aceeași zi ale empaticului te lămureai repede. Poate sună cinic, dar invocarea unor valori profund umane, invitația la reacții chibzuite și cumsecade reculegere ar merita mai multă considerație dacă ar fi onestă și uniformă. Nu poți solicita compasiune pentru victimele de o parte a liniei de foc și simultan să le ignori pe cele de cealaltă parte, ori să ceri măcelărirea altora. Și apoi există o diferență de substanță între compasiune și postările despre compasiune, scuipate pe Facebook.

Și voi omorâți negri

Orice dezaprobare a intervenției militare rusești era, musai, pusă în discuție de măcar o replică de tipul: dar americanii ce au făcut în Siria, Libia, Iraq etc. etc. etc.

Observația era corectă, dar total nefolositoare. Comparația e rareori un argument. Greșelile unora nu pot justifica greșelile altora. Cred că măcar în privința asta ar fi trebuit să cădem de acord. Iar alunecarea în spirala bapeamătismului e, din nou putem fi de acord, o pierdere de vreme.

Firește, la replicile de tipul „și voi omorâți negri”, de cele mai multe ori urmau justificările. Scremute, repetând teze fumate, materie propagandistică soioasă ș.a.m.d. O certă dovadă că în discuție nu se află principii ori un set de valori, ci afilierea la o tabără sau alta.

Ah, copilașii

Orice om normal la cap ar trebui să fie cutremurat atunci când vine vorba despre copii. Tocmai de asta jegul propagandei folosește frecvent tocmai tipul ăsta de mesaje pentru a obține penetrare maximă. De aici și problema. E greu spre imposibil de înțeles când e vorba despre drame reale și când de tirul propagandistic. (Vă mai amintiți mascarada cu copii din incubatoare uciși de Sadam în Kuwait? O minciună demontată rapid, dar care și-a atins efectul propagandistic dorit).

Doar un dement poate rămâne insensibil atunci când vine vorba despre suferința copiilor. Dar cum se pot numi cei care folosesc o astfel de suferință (reală sau doar fabricată) ca armă în războiul propagandistic?

Din nou, în multe situații, cu bună credință, unii exprimau o reală tulburare. Dar la fel de bine erau lesne de identificat și căutătorii de like-uri, nelipsiții cerșetorii de băgare în seamă.

Je suis Ucraina

Personal nu simt nicio urmă de solidaritate cu Ucraina. Rezervele mele de compasiune sunt limitate și le păstrez pentru prieteni. Iar Ucraina nu ne e prietenă. Dimpotrivă. Nu am să amintesc toate punctele conteciosului nostru. Se știu. Aș vrea să spun că pot, totuși, înțelege, pe cei care simt nevoia să își exprime solidaritatea cu acest stat. Aș minți. Nu o înțeleg. Singura explicație e că rusofobia e mai puternică decât amintirea istoriei relațiilor noastre cu Ucraina.

Când vine vorba despre semeni, sigur, e altceva. Și aici e o altă problemă. Nu am înțeles de ce unii se arătau revoltați că primim refugiați din Ucraina. Chiar nu înțeleg. Problemele noastre cu statul ucrainean nu au legătură cu oamenii de acolo, chinuiți și ei de același stat, iar acum și de un război de care se puteau lipsi.

Ești omul rușilor

Aici e simplu. Nu pupi în cur mărețele cururi de la Bruxelles, Washington și cam tot ce e în Vest ești omul rușilor. Nu ești rusofob îndărătnic, ești plătit de Putin. Un tip de primitivism deja familiar, care nu merită mare atenție.

Ești omul americanilor

Fix același tip de primitivism, dar în oglindă. Să te ferească Dumnezeu să îndrăznești să spui că apartenența noastră la NATO, în acest moment, e extrem de utilă, că ai devenit sclavul americanilor, pupător de clanțe etc.

Sigur, aș mai putea nota faptul că cei mai belicoși și pricepuți în chestiuni militare se arătau cei care n-au făcut o zi de serviciu militar. Și așa mai departe. Din nou, la ce ar folosi ? Nu putem interzice cuiva dreptul la opinie, doar pentru că îi lipsește orice competență. Ce ar mai rămâne?

Ca întotdeauna, este uluitoare lipsa de luciditate, de nuanțe. Ești somat să îți afirmi ne-echivoc loialitatea față de o bulă sau alta și, pe cale de consecință, să accepți necondiționat postulatele bulei. Îți poți grohăi părerile după e lectură incompletă sau fără a te mai osteni cu lectura, conspectul ori reflecția. Lucrurile se rezumă ești cu ei și te înjurăm sau ești cu noi și îi înjuri alături de noi pe ceilalți. Ți se interzice orice proces rațional și ți se impune înjurătura.

Formularea, fie și de circumstanță, unei emoții sau măcar mimarea aparenței ei devine obligatorie. Pentru că emoția anulează orice proces rațional. Și așa putem deveni insule pustii, plutind într-un arhipelag al emoțiilor de tablă. Lucrul cel mai trist și în egală măsură ridicol e că, în continuare, mulți dintre noi își imaginează că  răcnetul lor adăugat la zarva generală  contează. Pentru că, se mint singuri, încă se cred pasageri pe o navă care se îndreaptă spre o destinație pe care au impresia că o cunosc. De fapt sunt și suntem cu toții prizonieri pe un șlep prăpădit aflat în derivă, în arhipelagul emoțiilor de tablă.