Raskolnikov era un bou. Literatura e plină de astfel de dobitoci. Episcopul Myriel, al lui Hugo, alt bou. Prințul Mișkin (iar Dostoievski) e deja stabilit din titlu: idiot. Complicatele procese de conștiință ale lui Raskolnikov sunt greu de explicat cititorului modern. A omorât-o pe babornița aia nesuferită, i-a luat banii, asta e. Orice ar fi nu recunoaște și mai ales ce atâtea frământări! Apoi acel episcop Myriel, care se trezește el să întoarcă și celălalt obraz, să facă pe generosul cu un borfaș. Iar borfașul, din ziua aia, se face băiat bun, se umple de bani și o dă pe filantropie! Povești cu dobitoci.
Nu știu cât de credibile erau aceste istorii în veacul când au fost scrise; de fapt, cred că nici autorii, nici dumnealor cititorii nu căutau acolo povești veridice, personaje identificabile în cotidian. Rostul literaturii, pe atunci și din ce în ce mai puțin azi, era acela de a oferi căi de urmat, ceea ce ne obișnuisem cândva să numim modele – nu că Raskolnikov ar fi fost un model! Am putea spune că explorarea naturii umane nu ocolea tenebrele și teritoriile întunecate, dar găsea, deseori, calea spre izbăvire, măreția ridicându-se din mizeria zilelor noastre. Peste toate guverna, păreau a ne spune cei de atunci, legea morală. O lege morală peste care treceau cu damnabilă ușurință și trăitorii acelei vremi, dar care încă avea o semnificație, care încă desena repere. Repere care, cu trecerea anilor, deceniilor, deveneau tot mai șterse, tot mai incerte.
Azi nu mai vorbim despre morală. Pentru că simpla invocare a celor mai elementare canoane morale ar însemna o gravă încălcare a „regulilor comunității”, ar fi imediat cu asprime și fără cruțare încadrabilă într-o categorie purtătoare de sufix (-isme, -fobii). Morala, cu temei sau nu, e frecvent legată de religie, iar religia nici ea nu mai e acceptată fără opintit scrâșnet din dinți de către gardienii noii ordini. Principiile nici ele nu-și mai au locul, pentru bunul motiv că sugerează o anume imobilitate, ori nimic nu e mai de preț azi ca flexibilitatea. Înlăuntrul omului modern e o gumă extrem de docilă, care trebuie să se lase întinsă în sus sau în jos ori de-a curmezișul, după cum dictează țicneala zilei.
În timpul vieții noastre s-a întâmplat ca „patriotismul” să devină o infamie. Simpla pomenire a cuvântului te face susceptibil de rapidă încadrare în spațiul sufixelor: extremism, naționalism, rasism, xenofobie. Raportarea la repere istorice pe care, până mai ieri, le socoteai solide, certe, comportă aceeași primejdie. Dacă vechile repere, aproape fără excepție, au devenit inacceptabile, te-ai putea întreba care sunt regulile noii lumi? Răspunsul e: naiba știe! Nici cei care le invocă, vehement, zgomotos, nu au habar. Iar cea mai bună dovadă e că mulți dintre ei sunt repede îngropați de alți lătrători ai noilor reguli, până când le vine și lor rândul la îngroparea în rahat.
Pe scurt, vorbim despre totala anulare a orice ar putea fi numit normalitate și orice ar putea trimite la ceea ce ar putea aduce cu ceea ce cândva numeam normalitate. Asta nu înseamnă că se construiește o nouă normalitate – scuzați inevitabila repetiție. Până la urmă e nevoie de conexiunea normă – normalitate. Or noi trăim tocmai într-o epocă în care nu mai pot fi invocate normele, o epocă a arbitrariului justificat în cele mai grotești moduri, un delir dement al unei lumi care pare cuprinsă de euforia autoasfixierii erotice.
Ceea ce vedem petrecându-se în Canada este un exemplu desăvârșit. Nu singular. Un personaj de o rară fragilitate intelectuală, lipsit de orice fel de scrupule, dar cu o corpolentă nerușinare a devenit stăpânul absolut al destinelor celor care trăiesc acolo. Nu există nici cea mai timidă tentativă de salvare a aparențelor. Trudeau – era limpede, presupun, că despre el e vorba – reușește lucruri pe care Ceaușescu, de exemplu, nu și le-ar fi îngăduit. Nu simte nevoia să explice, de exemplu, atunci când un sulfuros personaj precum Klaus Schwab afirmă că el, Trudeau, e omul infiltrat de ei, vătafii „noii ordini”, la cârma acelei țări. Nu se rușinează, nu are nicio problemă de conștiință. Știe cine l-a pus acolo și ce i s-a cerut. Și asta e tot.
Oricât de revoltător ar fi ceea ce vedem în Canada, nu e un caz izolat. State care, până recent, răcneau despre democrația care le prisosește și pe care musai să o ducă și prin alte părți sunt în situații similare. Australia sau Noua Zeelandă sunt alte exemple. Tot supuse ale numitei Elisabeta. Care oricând ar fi putut solicita guvernatorului general (din Canada ori Australia) demiterea premierilor. Sigur că n-a făcut-o, Marea Britanie e în același rahat, chiar dacă scandalurile în care e implicat derbedeul aflat în fruntea guvernului de acolo au determinat o vremelnică și aparentă relaxare a lațului. Despre SUA ce să mai vorbim! Și nu, nu e deloc o întâmplare că țicneala a luat formele cele mai grave în spațiul anglo-saxon, nici că aceste state sunt conduse de bufoni sau idioți care de multă vreme nu-și mai sunt stăpâni.
Noi continuăm să vorbim despre încălcarea tuturor normelor democratice. În Canada, de exemplu. Iar asta e ridicol. Pentru că normele democratice nu mai prețuiesc nici cât un rahat. Pentru că normele sunt fix un rahat. În doi ani, am plecat de la „două săptămâni pentru aplatizarea curbei” și am ajuns la confiscarea banilor din conturi, injectare obligatorie, interzicerea libertății de expresie și circulație. Simplu, scurt, fără prea mari obiecțiuni, ba cu o hoardă de speriați/năuci/adepți-ai-noii-rânduieli gata să aplaude orice mizerie ar avea de suferit semenii lor care nu îngenunchează în fața stăpânilor nevăzuți.
Mișikin era un bou. La fel și popa Myriel. De Raskolnikov ce să mai zic! Raskolnikov începuse bine. A omorât-o pe babă, a făcut-o carne tocată. Deja avea stofă de demnitar. Era un tânăr de perspectivă, care azi ar fi fost imediat recrutat de geambașii noii ordini. Ar fi putut ajunge prim ministru fără probleme. Dar l-a apucat prostia aia cu remușcările. Penibil. Ce bou! Un astfel de dobitoc ar fi încercat un dialog cu protestatarii, ar fi ascultat chiar argumentele lor în loc să pună parul pe ei. Un bou!
Acestea fiind spuse, vă poftesc să urmăriți viitoarea conferință de presă a lui Arafat. Doar pentru a vă bucura de disprețul pe care nu se sfiește să vi-l arate, de suficiența lui de dobitoc ghiftuit. Chestii cu care sunteți deja obișnuiți. Tot din conferințe de presă. Ale președintelui (oh, da!) României. Sau a premierului. Sau a oricărui grangure cu girofar. Nu ați observat? Nu v-a sărit în ochi disprețul lor? O fi de la mască. Iar dacă vă spuneți că, totuși, sunt unii care luptă (oho!) pentru voi, pentru libertatea voastră bla-bla, tot felul de șoșoacesimionișialtemaimuțe, atunci puneți nu două, nu trei, puneți cinci măști. Și băgați douăj’ de doze. Pentru că nimeni nu luptă pentru voi! Pentru voi puteți lupta voi. Sau nu. Puteți continua să citiți doar. Pe Facebook. Dați like și share. Sau puteți căuta în bibliotecă ceva de citit. Sunt atâtea cărți. Ce spuneți de Dostoievski?
