Conflagrația electorală

Pretextul sună astfel: Ucraina își dorește aderarea la NATO, statele deja membre sprijină această idee, Rusia se opune. Variațiunile de uz propagandistic merg de la „Putin vrea să ocupe Ucraina și statele vecine pentru a-și construi un imperiu”, într-o parte, până la „Țările membre NATO vor ocuparea Rusiei”, de partea cealaltă. Care dintre mașinăriile propagandistice este mai eficientă rămâne de discutat.

Marea majoritate a comentatorilor nu depășesc perimetrul delimitat de propaganda oficială în pseudo-analizele lor. S-a scris și s-a vorbit teribil de mult pe acest subiect. Și, ca mai totdeauna, când se vorbește atât de mult, adevărul stă nu în cele ce se spun, ci în lucrurile care sunt cu mare grijă ocolite.

Din capul locului trebuie lămurit un lucru. Aderarea Ucrainei la NATO, într-un viitor previzibil este o bazaconie. Pentru NATO, asta ar însemna importul unui teatru de război. Mai mult, articolul 8 al Tratatului exclude în mod explicit aderarea unui stat aflat în conflict, fie cu state membre al alianței, fie cu terțe state. Subiect lămurit și închis. Atunci despre ce este vorba?

Să le luăm pe rând.

NATO înseamnă SUA. Împreună cu câteva state cu ambiții de mari puteri, câteva state cu ambiții de parteneri ai SUA și un număr de state client. Din perspectivă militară, singura voință care contează cu adevărat este cea a Statelor Unite. Chiar dacă articolul 4 al tratatului vorbește despre consultarea reicprocă, iar articolul 10 solicită unanimitate (în luarea deciziei de invitare de noi membri), realitatea demonstrată istoric este cea deja pomenită.

Nu extindem discuția legată de NATO, obiectivele și/sau menirea sa în actualul context. E o discuție care merită făcută, dar, poate, cu alt prilej.

Chiar dacă, realist vorbind, nu se pune problema unei eventuale aderări a Ucrainei la NATO (nici teoretic, nici practic), invocarea unui astfel de pretext pentru a crea o zonă de instabilitate, la frontiera rusă, care să justifice o sporită prezență militară a alianței este un obiectiv. Motivația strategică este evidentă, cea politică e ceva mai complicată.

Teza occidentală a îngrădirii preventive a Rusiei nu este ceva nou. Căderea URSS a impus o reconfigurare a acesteia și un număr de oportunități pentru alianța occidentală. Este Ucraina, în acest moment, o oportunitate, din această perspectivă? Răspunsul e mai complicat. Teoretic, da, se poate vorbi despre așa ceva. Agenții occidentali de influență lucrează de ani de zile la construirea unui curent de opinie majoritar, favorabil unei apropieri de Occident. Când însă vine vorba despre transformarea Ucrainei într-o uriașă bază militară, la frontiera Rusiei, totul devine mai neclar. Există, apoi, un simplu calcul cost-beneficii care ar trebui să descurajeze, la o evaluare rațională, acest demers. Și e vorba mai ales despre costurile politice și militare.

Zăbovesc doar puțin pentru a explica acest lucru. SUA, fără îndoială o super-putere politică, economică sau militară, e departe de perioada în care avea asigurată o dominație globală de necontestat. Economia americană e mai fragilă ca niciodată, infrastructura militară e, în multe privințe, depășită sau insuficientă. Permanenta extindere a prezenței sale militare este tot mai costisitoare și tot mai greu de suportat de o economie care nu mai cea de odinioară.

În condițiile acestea, despre ce este vorba? De ce toate aceste frământări și ridicări de ton în chestiunea ucraineană? Dincolo de elementele de ordin strategic, de delimitarea unor spații de influență ș.a.m.d., ca întotdeauna, mai există ceva. Mult mai puțin observat și aproape trecut sub tăcere: calculul electoral! Iar aici este vorba atât de SUA, cât și de Rusia.

Președinția lui Joe Biden este, probabil, cel mai ridicol episod din istoria SUA. Cum s-a ajuns aici se știe. Profund corupt, de o proverbială inepție, Biden este, azi, o legumă. Sigur, a suferit o operație pe creier, mai e și vârsta, explicațiile sunt multiple. Cert este că, azi, capacitatea sa intelectuală (care nu a fost niciodată vreo mare grozăvie) e neglijabilă. E o realitate.

O corectă înțelegere a realității americane ne poate ajuta să realizăm că președintele nu a fost decât rareori „cel mai puternic om din SUA”. Chiar dacă el reprezenta principalul centru de putere, din perspectivă constituțională, rolul său a fost, de cele mai multe ori, acela de cablu de transmisie, de moderator între adevăratele centre de putere. Iar astăzi acele centre de putere sunt numeroase și tot mai agresive. Or lipsa unui președinte capabil să gestioneze această realitate este tot mai evidentă. Lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât administrația Biden vine după ce a lui Donald Trump, care reușise să intre în conflict cu cele mai multe dintre aceste deja pomenite centre de putere – și azi nu mai e vorba doar despre complexul militar industrial istoric.

În condițiile acestea, anul acesta au loc alegeri. Iar democrații, care azi controlează Casa Albă, Senat, Camera Reprezentanților par condamnați să piardă masiv. Foarte sigur vor pierde majoritatea în Senat și în Cameră. Ar rămâne doar cu Casa Albă. Unde se află Biden, iar Biden nu știe dacă marți vine după luni sau invers.

Biden este principalul vector de imagine, iar lipsa de încredere în el e un factor determinant în viitoarele alegeri. O creștere a popularității sale ar putea ajuta Partidul Democrat. Cum poți obține o astfel de creștere, în condițiile în care Joe Biden e în starea despre care deja am vorbit, iar Kamala Harris, cea care i-ar putea lua locul, e chiar mai impopulară? Răspunsul e unul deja clasic, pentru marketingul politic american: un război! Sau măcar iminența sa! Iar ideea că Rusia este o mare amenințare este cultivată de ani buni.

Dincolo, în Rusia, Vladimir Putin își va încheia mandatul în 2024. Deși nu există încă o declarație oficială în acest sens, prin referendumul din vara lui 2020, Constituția Rusă a fost amendată, iar Putin ar putea continua să fie președinte al Rusiei până în 2036. Iar Putin nu este Elțîn.

Putin este, fără îndoială, un lider puternic, care a reușit să ia Rusia de la Elțîn și să o scoată din starea de haos și sărăcie, aducând-o într-o zonă de relativă prosperitate și stabilitate. Mai mult, a reușit să readucă Rusia în postura de mare putere. Evident, asta a incomodat considerabil planurile occidentale, care deja ținteau uriașele resurse naturale ale Rusiei și care vedeau deja cum ar putea folosi acele resurse în confruntarea cu noua super-putere care se ridică în Asia: China.

Toate sondajele de opinie indică o popularitate ridicată a liderului rus, care ar trebui să-i asigure un nou mandat fără probleme. Ideea unei alternative la Putin pare a fi cu bătaie prea lungă, dar, conform calculelor occidentale, este una care merită încercată. Eforturile occidentale de propulsare a unor așa-ziși „lideri ai opoziției”, în Rusia, au fost (de multe ori brutal) eficient anulate de Putin de fiecare dată. Cu anumite costuri. Iar unul dintre costuri a fost o minusculă, dar constantă erodare a popularității sale.

Sancțiunile impuse de occidentali au o eficiență discutabilă, din perspectivă politică. Dar au contribuit, la rândul lor, la acea erodare pe care tocmai am pomenit-o. Impactul asupra economiei rusești, deci a nivelului de trai, nu a fost considerabil, dar nici nu poate fi considerat neglijabil. Reconfigurarea mecanismului, cu o mai mare concentrare spre piețele asiatice nu se face peste noapte și costă. O eventuală extindere a sancțiunilor ar putea avea un anume efect în sondajele care măsoară popularitate liderului rus. Mai mult, implicarea Rusiei într-un conflict militar ar putea avea consecințe semnificative. Mobilizarea patriotică l-ar putea ajuta, într-o primă etapă, dar acumularea costurilor (inclusiv pierderile de vieți) are avea pe termen ceva mai lung consecințe negative importante.

Chiar dacă nu s-ar ajunge la o confruntare militară deschisă, prelungirea tensiunilor ar putea genera percepția de instabilitate/insecuritate, lucru care, de asemenea, ar putea șubrezi de o manieră semnificativă popularitate și autoritatea președintelui rus. Imaginea de lider puternic, capabil să apere securitatea Rusiei și să-i protejeze interesele ar fi serios afectată. Poate nu îndeajuns pentru a-l duce în postura de a pierde alegerile (chiar desfășurate complet liber), dar suficient pentru a încuraja agregarea unei opoziții mai robuste și pentr a-i șubrezi în mod notabil autoritatea. Iar prelungirea tensiunilor legate de actuala criză ucraineană lucrează în această direcție.

Cum Putin va fi învățat și el ceva din marketingul politic american, ar putea decide că un război îi poate fi util, dacă este limitat, dacă îl poate controla și dacă își poate asigura o victorie rapidă. Dar mai ales dacă reacția occidentală se va limita la proteste diplomatice și un ajutor militar simbolic pentru Ucraina.

Acesta este și rostul actualelor tatonări, negocieri. Fiecare dintre părți încearcă să determine cât de departe ar putea merge celălalt. Și care ar fi anvergura optimă (sună cinic, da!) a unei eventuale confruntări militare.

P.S. Tot mai des, ambele părți discută despre „opțiunea nucleară”. Sigur, invocarea acesteia reprezintă un „instrument de negociere”. Dar până destul de recent, un astfel de subiect era considerat tabu. Simplul fapt că astăzi poate fi atât de lejer invocat ar trebui să îngrijoreze.