Modernitatea noastră

Locuiesc într-o bulă. Atât virtual, cât și în viața noastră cea de toate măștile. Nu e perfect ermetică, mai fulguiesc pe aici mirări venite dinspre alte bule, gemete sau răcnete. Dar, de principiu, sunt leneș rezident al propriei bule, în măsura în care aceasta îmi e proprie și nu eu sunt o gâză tolerată plimbându-se pe zidurile ei.

Mormăi, in peto, citind ceea ce scriu megieșii. Mă nemulțumește stilistica unora sau mă trezesc bodogănind, doar pentru mine, când văd poticneli ale frazei, vertijul ideilor sau zgomotoasa agregarea a unor inutile micro-revoluții de periferie plictisită în weekend. Altfel lucrurile curg relativ monoton, fără ieșiri spectaculoase din arhitectura bulieră. Gângureli matinale, revolte diurne și lăbărțate contamplații nocturne. Deszbateri, dezbateri și zbateri, într-o neîncetată cercetare a destinului drobului de sare și căznit sarcasm înghesuit în glumițe de unică folosință. Adică tot ceea ce alții mi-ar putea reproșa mie.

S-ar zice că e un soi de benignă lehamite, generos condimentată cu perplexități inutile. Apoi, rar, mi se întâmplă să fiu musafir al altor bule ori să vizitez, cu sau fără voie/chef/entuziasm alte asemenea aglomerări. Și abia atunci îmi dau seama.

Mai deunăzi, o duduie îmi trimite solicitarea de a virtualiza laolaltă. Adică o cerere de prieteșug întru Facebook, corect timbrată și cu număr de la registratură. Primesc destul de multe astfel de pofteli și rareori am starea necesară pentru a le lua în seamă. Ei bine, mai deunăzi, cum spuneam, mai din plictiseală, mai de curiozitate, am decis să analizez cererea respectivă cu rigoare și atentă cercetare. Primul lucru, lista de prieteni – eventual comuni. Aveam, pare-se, un număr de prieteni în comun. Dar și mai interesant era de urmărit lunga listă a celor pe care nu-i aveam în comun. Am să revin.

Apoi am aruncat o privire peste lucrurile pe care le avea de transmis umanității contemporana mea. Prima postare era o fotografie. O cratiță cu ciorbă de burtă. Apreciată generos de anturajul duduiei, judecând după numărul de aprecieri, dar mai ales după comentarii.

„Sublim!” observa cineva. Observație binevenită. Atât de puțini mai descoperă azi sublimul ciorbei de burtă.

Un comentariu mult mai ermetic, dar sugestiv, rezuma o întreagă filosofie de viață într-o singură literă: Mmmm.

Puțin mai jos, o doamnă plictisită de propria senectute spunea, cu majuscule: O ADEVĂRATĂ ARTISTĂ! DOAR TU POȚI FII ATÂT DE ANTENTĂ LA DETALII ÂNCÂT SĂ OBȚII CIORBA PERFECTĂ!

Ciorba perfectă e un obiectiv care poate motiva o existență!

Un domn cu ochelari de soare și provizii consistente de puncte de suspensie: aceasta… nu este ….. o ciorbă…..este o poezie…. gastronomică.

Ar fi nedrept dacă s-ar înțelege că postările doamnei se rezumau la ciorbă. Existau și tocane, mici, cartofi prăjiți sau clătite. Și un număr notabil de borcane cu murături. Când și când, concertul pentru cratiță și tigaie era întrerupt de fotografii ale doamnei, posesoare, se vede treaba, a unei garderobe XXXXXXXL alcătuită exclusiv din rochii înflorate. Toate mulate pe amplele-i forme.

Și ar mai fi de notat vibrantele cugetări oferite semenilor, perfect circumscrise Școlii de la Istanbul, via seriale turcești. Îndrăznesc să citez doar câteva:

„Dk nu ești om nu meriț respektu”

Sau:

„Doar adevarata iubire ecare conteaza cand simti”

Ori:

„sant o persoana care spune lucrurile pe nume si la care nui place sa-si vada de treaba”

Dar mai ales:

„iubirea e la orice varsta sentimentul care te nobileaza”.

Firește, admiratorii doamnei au lăsat acolo obolul aprecierii lor, dar mai ales propriile reflecții, remarci și panseuri. („iubirea e cand simtii cu adevarat” sau „atat de adevarat si dureros”).

Pomeneam de lista de prieteni. Care, în astfel de situații, poate fi un generos indiciu al unor probabile afinități. Nu am putut decât să regret că nu se numărau și printre prietenii mei oameni de soi precum: Versace Bombardier, Rambo Țaganu, Perjă Mondial, Luiza Prințesa, Merryy Dansatoarea, Valy Americanu sau Șefu La Șmekeri. (notă: unele nume au suferit minuscule modificări, din respect, pardon, respekt, pentru intimitatea domnilor și doamnelor din poveste). Multe poze cu măști. Bancuri scrise de agramați. Poze în ipostaze rural seducătoare (rezemarea de mașină, ochelarii de soare în baie, curul împins și burta suptă etc.).

Am realizat, firește, că nu fac față exigențelor unei asemenea bule. Îmi lipseau competențele. Studiile – notasem că aici aveam de a face cu un grup consistent de absolvenți la „școala vieți”, „facultatea vieți” sau manageri din categoria „șefă la mine akasa”. Așa că am revenit pe teritoriul propriei bule. Și aștept ca ai mei să decidă soarta pandemiei, a Ucrainei, a lui Nicușor Dan, Djokovici. Și dacă e vreme, poate și scorul real din sondaje.

Locuiesc într-o bulă. Atât virtual, cât și în viața noastră cea de toate măștile. Și încerc să înțeleg despre ce este vorba atunci când mi se pomenește despre „modernitatea noastră”.

Cele mai recente

Memento

Ziduri

Semne de carte

Feriți-vă de Nobel

Articolul precedent
Articolul următor

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa