Joker, The Irishman, Ad Astra și Once Upon a Time… in Hollywood, despre ele vom vorbi. Nu în această ordine.
Putem cădea de acord că cea de-a șaptea artă a răposat, odihnească-se în celuloid, iar moștenitoarea sa, industria filmului, geme în chinuri. Nimeni nu mai așteaptă reverii cinematografice tarkovskiene, nici studiul estetic al lui Kubrick, dar măcar o poveste bine spusă s-ar putea cere, dar ar fi în zadar. Cinematografia a devenit un fel de copil tâmpit al IT-ului, întreg efortul de creativitate fiind investit în inventarul de efecte speciale cu ajutorul computerului, repetând la nesfârșit câteva rețete de prezumat succes, în producții de un infantilism de-a dreptul supărător. La asta se adaugă militantismul politic ostentativ, lipsit de nuanțe, de o minimă lustruire artistică sau de cea mai elementară privire critică. Rezultatul e un soi de material propagandistic care se screme să treacă drept divertisment.
Cinematografia contemporană e născută dintr-o uriașă lene a minții și e destinată minților leneșe. Scenarii încropite și multe efecte speciale îngrămădite în niște povești infantile și propagandă neoliberală cu buget redus pentru uz festivalier, cam despre asta vorbim.
Acum să luăm pe rând cele patru filme despre care am pomenit la început și care au stârnit, fără prea mare merit,cu o excepție poate, o oarecare vâlvă.
The Irishman avea toate datele pentru a fi un film mare. O poveste, în spate, interesantă, un scenarist respectabil, Steve Zaillian, cu câteva filme grele în palmares (Lista lui Schindler, Moneyball, Gangs of New York, Hannibal sau American Gangster), un regizor, Martin Scorsese, de școală veche, care e studiat în orice școală respectabilă de regie și o distribuție alcătuită din nume grele: De Niro, Pacino, Pesci, Keitel, Anna Paquin. Pe scurt, toate ingredientele erau acolo. Chiar dacă filmul era o producție Netflix, iar Netflix produce porcării de care s-ar rușina și Ed Wood pe bandă rulantă.
Cum spuneam toate ingredientele păreau acolo așa că ar putea fi surprinzător să afirm că rezultatul final este un film prost, prost, prost. Dar o spun: e un film prost, prost, prost. Tocmai pentru că acele ingrediente au fost acolo. Scenariul e prăfos și dezlânat, Scorsese repetă ceea ce știe el mai bine, nu se străduiește să inventeze nimic, are de livrat un produs pentru Netflix și îl livrează, cu aceleași cadre luuuungi, cu aceleași obositoare scene lungite inutil și aceleași jocuri de lumină și umbră pe care le-am tot văzut. Un fel de produs meșteșugăresc încropit fără mare tragere de inimă, îmbîcsit de un obositor manierism. De Niro livrează aceeași colecție de ticuri care, de ani buni, țin loc de joc actoricesc. De ani buni, repet, indiferent de rol, important și auto-suficient, aruncă aceleași câteva grimase care ar trebui să țină loc de un studiu temeinic al rolului. La urma urmei știe că e plătit pentru numele pe care îl aduce pe afiș, nu pentru jocul său. Pacino e obosit, dă senzația că trage în permanență cu coada ochiului la monitor, neconvingător, în unul dintre foarte puținele roluri în care nu reușește să strălucească. Pesci și Keitel sunt în rol, dar asta nu ajută prea mult. Anna Paquin e sufocată de același obositor narcisism. Rezultatul e un mediocru, lăudat nu pentru meritele sale, ci pentru meritele pe care le-au avut cândva cei din echipa adunată de Scorsese.
Joker e un film bizar. Asta nu e neapărat rău. Asta îl face, până la un punct, interesant. Nu bun. Pentru că e un film prost. În primul rând pentru că îi lipsește coerența, cursivitatea, filmul fiind de fapt un colaj de scene disparate (unele dintre ele excepționale, e drept), înghesuite laolaltă într-o poveste greu descifrabilă. Premisa e originală, scenariul promițător, dar abordarea regizorală e departe de a fi cea mai fericită. Alienarea personajului principal, anticipabilă, dată fiind premisa, pare abruptă, progresia e insuficient de clar descrisă, Todd Phillips fiind mult mai concentrat pe efortul de a face evidente aluziile nu foarte subtile (la problematica socială, la filme de referință – Taxi driver, The King of comedy etc.). Totul dă impresia unui trailer lung de două ore. Dar mai e ceva. Ceva ce face filmul memorabil. Joaquin Phoenix ! Phoenix duce în spate tot filmul. Și cum o face! Reușește unul dintre cele mai puternice și complexe roluri pe care le-a dat cinematografia acestui început de mileniu. Oricâte superlative aș risipi pentru a descrie jocul său din acest film, altfel deloc grozav, ar fi insuficiente. Un one man show – și ce show!- în cel mai autentic sens al cuvântului.
Ad Astra era un film așteptat de mulți iubitor ai science fiction-ului și nu numai. Filmul îi are în rolurile principale pe Brad Pitt (un actor mult subapreciat, care mi-a câștigat respectul de-a lungul anilor ) și Tommy Lee Jones. dar îl avea și pe James Gray ca regizor (și scenarist!), așa că așteptările trebuiau binișor ponderate. Chiar și așa, cu nu foarte grozave așteptări, filmul e dezamăgitor. O aglomerare de clișee și efecte speciale, o poveste subțire, absolut previzibilă, spusă dezlânat, dar cu mare cheltuială de inginerie IT. Pitt face ce poate, dar fără mare tragere de inimă. Tommy Lee Jones asemenea. Sunt un pasionat de SF, dar comparația, comisă de mulți critici, cu Arrival al lui Villeneuve e de-a dreptul cretină. Filmul lui Gray nu depășește condiția unui trailer pentru un joc pe calculator. Nu o să mai pomenesc și despre (lipsa de ) rigoare științifică pentru că ar însemna să mă ia durerile de cap. Un film prost, dar scump.
Once Upon a Time… in Hollywood e excepția despre care pomeneam mai sus. O spun de la început, nu mă dau în vânt după Tarantino. Nu toate filmele lui mi-au plăcut, propensiunea sa pentru scenele de violență extremă descrise cu o preocupare excesivă pentru detalii grafice dintre cele mai tulburătoare, nu întotdeauna justificată, nu mă atrage. Dar omul își știe meseria. Știe să își ia spectatorul de guler și să-l ducă unde vrea. Iar în filmul ăsta o face sclipitor.
Povestea nu e originală, este, de fapt, povestea primilor ani la Hollywood ai lui Clint Eastwood. Cu tușe groase, cu multiple alte referințe la evenimente și personaje ale locului și epocii, cu sarcasmul sepcific lui Tarantino. Omul reușește să facă spectaculoase lucruri nespectaculoase ( scena cu Pitt pe acoperiș, la reparat antena, e un exemplu), dialogul dintre Rick Dalton aka Clint Eastwood (di Caprio) și Trudi Fraser ( Julie Butters – nu foarte convingătoare) e delicios.
Recunosc, după acest film m-am simțit obligat la o re-evaluare a lui Di Caprio. O merita de multă vreme, dar acum chiar m-a silit să-i recunosc talentul. Iar Pitt e absolut impecabil în rol. Scenele sunt lucrate atent, montate cu grijă, povestea – deloc spectaculoasă- e spusă cu ironie nedismulată, fără crescendo-ul rețetelor de succes, dar fără a trena vreo clipă. Filtrele cromatice sunt perfect alese și imaginea e întotdeauna îngrijită, fără artificii obositoare, inutile. Un film izbutit, cap coadă. Singurul dintre cele patru care au fost socotite „filmele anului” de către criticii „de meserie”.
