Miros de cerneală și foșnet de hârtie

Cu ceva vreme în urmă vorbeam cu un prieten, gazetar bătrân, trecut prin multe, despre moartea presei. Optimist și poate mai bun înțelegător al mersului lumii, prietenul acesta insista să mă convingă că presa nu moare, ci trece doar printr-un complex proces de transformare, impus de spectaculoasa evoluție a tehnologiei. Argumentele erau pertinente, demonstrația coerentă, totul sugera că este, cu adevărat, vorba despre o transformare. Doar că, în cele din urmă am căzut de acord, transformarea despre care vorbeam era ea însăși un fel de moarte.

O întrebare-concurs pusă pe blogul personal de profesorul Dan Voiculescu m-a făcut să revizitez subiectul. Întrebarea dorea să afle de ce ar cumpăra cineva un ziar tipărit, astăzi, când accesul la informație pe calea internetului este atât de facil. Întrebarea, mai ales când vine dinspre un important patron de presă, merită un răspuns, mai ales dacă mi-am pus-o eu însumi de multe ori.

Acum cinci, zece, poate cincisprezece ani, dacă v-aș fi spus că discurile de vinilor vor fi la mare căutare nu m-ar fi luat nimeni în serios. Dacă aș mai fi adăugat că toți muzicienii respectabili își scot noile albume (și) în acest format, aș fi părut de-a dreptul zănatec. Și uite că discurile de vinil au revenit, nu mai e vorba doar de o raznă la modă, ci de un fenomen cât se poate de serios. Mai mult, tot mai mulți muzicieni intră în studiouri și revin la sistemele analogice, azi când trăim pe săturate minunata revoluție digitală.

Discul de vinil nu e un competitor al muzicii în format digital, ci o alternativă. Industria muzicală a înțeles rapid asta, s-a adaptat la fel de rapid și a înțeles că, dincolo de mofturi, există un consistent segment de public alcătuit din cunoscători exigenți, care își doresc așa ceva. Poți asculta muzica preferată la căști, pe drum, dar poți avea și copia pe vinil, acasă, pentru o audiție așa cum se cade.

În presă lucrurile încă nu au ajuns acolo. Poate nici nu vor ajunge. Sunt mulți factori de luat în seamă. Mai întâi este vorba despre comoditate, despre senzația de relativă conectare la evenimente pe care o dă plimbătorului de deget pe ecranul telefonului grăbita mișcare prin care sprinteză peste titlurile care curg valuri-valuri din rețea, amestecând, de-a valma, lucruri grave cu cele mai teribile frivolități. Calitatea enunțului nu mai reprezintă un factor, construcția textului e absolut lipsită de importanță, contează doar titlul cât mai spectaculor, cât mai comprehensiv, apoi degeteul gâdilă ecranul și se plonjează la titlul următor.

Cea mai consistentă parte a publicului de astăzi nu are timp, nici chef pentru gimastică intelectuală prea solicitantă, nu are nevoie de analize sofisticate sau de genuflexiuni stilistice inutile. Titlul, bifat din fugă, eventual încă o frază scrutată fotografic și mai departe. Oameni nu își mai doresc – în bună parte – să fie informați, ci „să fie la curent”, nu simt nevoia de o meticuloasă muncă de segregare, care să algeagă fleacurile de lucrurile important și mai ales nu au nevoie de analiza/comentariul elaborat și riguros. Propriile păreri (trăim într-o civilizație a părerii!) și cele ale bulei sunt suficiente.

Dar mai există și un alt fel de public. Mai puțin numeros, cu o medie de vârstă ceva mai ridicată, dar nu neapărat alcătuit exclusiv din nostalgici. Un public exigent, care cere mai mult și nu cruță atunci când nu este satisfăcut sau când i se livrează marfă sub standard. Un astfel de public e de-a dreptul un coșmar pentru noile generații de lucrători în presă, așa că e de preferat să fie ignorat. Dar publicul acesta există. E alcătuit din oameni care nu sunt sastisfăcuți de consumul nesățios de titluri bombastice, care nu acceptă carențele de vocabular și aproximările gramaticale și care, mai ales, pune preț pe condei. Dacă reușești să accesezi acest public poți descoperi că ai cititori exigenți, foarte critici, dar loiali. Pentru acest public, astăzi, în România există extrem de puține produse satisfăcătoare, iar acestea sunt cu dificultate accesibile.

Publicul acesta despre care vorbim vrea discuri de vinil. Adică hârtie și cerneală. Nu poate fi satisfăcut de licărul ecranului de telefon, nici de încropeli jurnalistice. Poate fi convins să cumpere zilnic gazeta preferată, dacă aceasta e produsul de calitate pe care și-l dorește. Din nou, aici avem o problemă.

O prietenă care călătorește frecvent în Marea Britanie îmi aducea frecvent câte un braț de gazete de pe acolo. Treabă serios. Ediții de câte 48 de pagini sau mai multe. Edițiile de dumincă săreau toate suta de pagini. Și nu era doar umplutură. Editoriale bine scrise, de meseriași ai condeiului, cronici spumoase, ticluite din stilou, analize riguroase, complexe, muncite, pe scurt, gazete (nu toate) făcute tocmai pentru acel public despre care vorbeam. Tipăritură îngrijită, caricatură deșteaptă, ilustrație adecvată și de calitate. Totul îți dă senzația că ai în mână un produs care își merită paralele, care merită pus deoparte, sau măcar te face să eziți puțin înainte de a-l transforma în hârtie de împachetat. Parcurgând acele gazete am simțit nevoia de a decupa câteva texte, pentru calitatea scriiturii. Gazetele acelea se vând. Nu ca odinioară. dar supraviețuiesc, cu dificultate poate, alături de gălăgia digitală. Și atunci când epoca vinilului va veni și în presă, acele gazete vor fi acolo, cu publicul lor.

Au existat și la noi câțiva căpoși care au insistat să își țină gazetele pe hârtie. Au eșuat, pentru că, dincolo de încăpățânare și un soi de entuziasm, nu au avut ce trebuia. Gazetele lor supraviețuiau în 8-10 pagini cel mult, cu texte de încropeală, sărăcie de idei și o cumplită austeritate a vocabularului. Cu excepția vreunui editorial, totul era doar treabă de mântuială aruncată aiurea în pagină de niște neisprăviți. O gazetă pe hârtie, astăzi, este o investiție complicată, nu ipsită de riscuri, dar care poate fi de succes dacă ai răbdare cu cititorul și mai ales dacă îți convingi cititorii să aibă răbdare cu tine. Nu poți arunca pe piață câteva foi de hîrtie, care repetă în forma tipărită aceeași mizerie care a inundat spațiul digital. Ai nevoie de texte scrise bine, de lucruri temeinici, condeie pricepute, nu de aceiași învârtiți ai presei care au adus jurnalismul românesc unde se află astăzi.

O gazetă consistentă, bine scrisă, zi de zi, de meseriași ai cuvîntului îșî va găsi cititori. Nu ușor, cel puțin la început. Dar condiția este să se rupă total de stilistica și superficialitatea online-ului. Să fie consitentă, calitativ și cantitativ. Să devină nu doar gazeta de azi, ci un obiect de colecție. Tocmai de aceea, la noi, nu văd posibilă o reînviere a ziarului tipărit.

Ziarul tipărit îți permite o relație intimă cu cel pe care îl citești. Și nu văd, personal, de ce mi-aș dori o astfel de relație cu cei mai mulți dintre cei care alcătuiesc fauna de astăzi a presei de la noi.

Vremea vinilui, în presa noastră e departe. Departe în trecut. În vremea în care în gazete îi citeam pe Băieșu, pe Fănuș sau pe DRP.