Habarnistan sau elegie pentru lapsus

Îmi lipsește teribil chestia asta, lapsusul. La cei din jur, că pe mine încă mă vizitează regulat, merci de întrebare. Orice conversație articulată, într-o vreme, trebuia să conțină un astfel de moment. Conversația, pentru că trăncăneala n-avea astfel de poticneli, vivat pronumele demonstrativ. Într-o trăncăneală nu e nevoie de precizie a enunțului, de o strunire excesivă a substantivului ori de scrupuloasă logică. „Aia care era cu ăla care lucra acolo” e suficient pentru supraviețuirea frazei.

Lapsusul, spuneam, era parte a zidăriei oricărei conversații respectabile. Informația respectivă exista undeva, moțăia în vreun hamac printre sinapse, trebuia doar scuturată puțin, cu insistente exerciții mnemotehnice, trimiteri la elemente ajutătoare care mai mereu se dovedeau insuficiente, pansamente logice și salturi în context. La momentul la care memoria, în sfârșit, se îndura și ne scotea din beznă, urma un mic sughiț orgasmic, apoi necesarul efort de a afla „de la ce plecasem?”. Lapsusul impunea un anume respect. Ca să te poți lăuda cu așa ceva, era nevoie ca mai întâi să ai un inventar de informații suficient de consistent pentru a aglomera magazia, pentru a da peste cap gestiunea. Sigur, existau și gargaragii profesioniști care survolau cu o admirabilă abilitate momentele de genul acesta armând cu dibăcie carabina superlativului. „Cum spunea marele nostru poet”, „așa cum a scris în cea mai importantă lucrare a sa marele gânditor”. Superlativul era derogarea de la rigoare. Ai zis de ăla că era mare? Ai zis, acum depășește momentul că nu e musai să îți mai amintești și cum îl chema.

Azi conversația e o chestie depășită, instituția trăncănelii a biruit, iar lapsusul a fost eradicat. Ce lapsus? Care lapsus, monșer? Știe Google și cumătra sa Wikipedia. Nu mai ai nevoie de intelect pentru a susține o conversații, nu mai e nevoie de argumente pentru a-ți justifica ifosele de prezumtiv intelectual, e suficient să ai 4 g. Iar din momentul în care ai admis că asta e noua realitate, ai validat toate enormitățile, toate prostiile, toată imbecilitatea care grohăie slobod prin mațele dumnealui internetul. E acolo, deci e validă, citabilă, distribuibilă. Degeaba lupți cu sfertodoctul, în zadar îl trimiți la temelie, la carte, habarnautul vrea lincu’. Wikipedia – autoritatea supremă pentru habarnaut – cere lincu’, lincu’, monșer, cartea nu interesează.

Noua sfânta treime asta e: lincu-laicu-șeru. Punct. Are linc, are laic, e șeruită, deci există, e chestie serioasă, cum ziceam, citabilă, referință solidă.

Entuziasmul cu care gloata se implică în trăncăneală e interesant condimentat cu o totală lipsă a oricărei măsuri a ridicolului. A propriului ridicol, pentru că al celorlalți e prilej de neîntreurptă juisare pentru habarnaut.

„Cât de prost să fi âncât să nuți da-i seama că Alexandri n-a fost pașoptis ci poiet”

„Ce fel de istoric poți fii dak nu ști Hora Uniri?”

V-am spus că devin citabili? Iaca, i-am citat.

Odihnește-te în pace, prietene lapsus. O să îmi lipsești.