De bună vreme încerc să îmi răspund la o întrebare. Încă n-am un răspuns. Îl caut. Dar în fiecare zi primesc indicii care m-ar putea ajuta. Indiciile nu le caut. Vin singure, nesolicitate, cu năduf o spun, chiar nedorite. Administrez deja, fără voia mea, un amplu inventar de astfel de triste indicii, iar asta ar putea fi un serios motiv de depresie pentru orice minte normală, îmi imaginez. Depresie pe care, admit, am contemplat-o ca ipoteză, dar pe care am reușit să o îmblânzesc (mulțumesc Antoine de), transformând-o, inițial, într-o atletică lehamite, care, ajunsă la maturitate, s-a lăbărțat, prefăcându-se într-o mătăhăloasă, dar harnică scârbă.
Dacă ceea ce spun pare fără noimă, e nevoie doar de un chiștoc de răbdare și totul va deveni limpede și, mă tem, neplăcut. Poate fi un util avertisment pentru consumatorii de pajiști înflorite, îndulcitori sociali și carpete cu răpirea din Schengen, care, naufragiați pe aici, s-ar putea opinti în lectura acestui text total nepotrivit pentru consumatorii de Tik Tok și vergetarieni (sic! Dacă acest „sic” e necesar, și ăsta e un indiciu).
Mai întâi sunt dator a lămuri care e întrebarea căreia mă tot căznesc să-i găsesc un răspuns asortat cu șepcuța mov. Asta: sunt eu incapabil de adaptare sau lumea a luat-o razna? E versiunea cu sutien a mult mai alcalinei întrebări: m-am tâmpit eu sau ceilalți? Formularea din urmă are dezavantajul unei traumatice trimiteri la psihiatrie, în care nebunul îi crede pe toți ceilalți căpiați. Cum nu sunt încă pregătit să accept că aș fi devenit iremediabil și cert văr cu robinetul de la chiuvetă, dar nici nu pot presupune că ditamai umanitatea e pe prafuri, zăbovesc în provizoratul acestei dileme, inventariind, precum spuneam, indicii.
Îi poftesc pe întâmplătorii cititori să devină părtași la inventarierea câtorva astfel de recente indicii. Le rămâne lor ostenita bucurie de a-și formula propriile întrebări și de a încropi propriile registre contabile.
De ceva vreme am ocolit rezervația biosferei Facebook. Din rațiuni de igienă a minții. Nu dezvolt, i-ar putea incomoda pe mulți. Ceea ce chiar nu mă deranjează. De fapt n-am chef să explic mai mult decât am făcut-o deja când a fost cazul. Nevoia de comunicare (care comunicare, în rezervație, e ori imposibilă, ori strict supravegheată) mi-am ajustat-o, prefăcând-o în bucurie a conversației. Iar asta s-a întâmplat regăsind un teritoriu pe care nu-l vizitasem de ceva vreme. O comunitate online a unor oameni de cultură de te miri unde. Cu precădere oameni de litere. Nu, nu soiul acela de cenăcluț online în care diletanți ambițioși se răzgâie unii pe alții. De fapt una dintre regulile ferme ale acestui club aparte e aceea că nu ne deversăm acolo producțiile, nu ne aflăm acolo pentru a solicită băgare în seamă și pupături pe creștet, ci pentru a dezbate, discuta, afla. Iar oamenii de acolo sunt de un soi aparte. Nume importante, grele. Suficient. Nu e cazul să vorbesc mai mult despre asta, s-a înțeles ideea.
M-am bucurat să regăsesc vechi prieteni. M-am rușinat că n-am păstrat legătura cu oamenii care meritau să-mi fie aproape – așa cum mă rușinez că încă mai păstrez legătura, fie și tulbure, cu alții. Câteva conversații, avute recent, au devenit, fără ca noi, cei implicați în ele, să ne dorim asta, născătoare de astfel de triste indicii.
Un bun prieten, din Belarus, un poet de o remarcabilă sensibilitate și un eseist de mare vitalitate, îmi povestea despre copilăria sa, acum bune decenii, pe străzile din Vilnius. Iar omul știe să povestească. Auzeam zgomotul tramvaiului, larma puștilor scăpați de la școală, întâlnirea de varii structuri fizionomice. Îl vedeam aievea pe colegul său de bancă, un gruzin de poznă, strașnic bătăuș și abitir negustor. Auzeam glasul răgușit al acelui profesor de istorie cu rădăcini kazahe și totul îmi părea aievea. L-am întrebat pe prietenul meu de ce nu merge să revadă acele locuri – între Minsk și Vilnius e o distanță de vreo 300 km. După o scurtă pauză, în care aproape am auzit oftatul, mi-a răspuns: Asta nu se mai poate. Nu am viză Schengen! Da. Omul nu-și putea revedea casa părintească, ulița copilăriei. Nu putea merge la mormântul părinților. Pentru că nu are viză. Schengen. Sunt eu nebun sau lumea e razna? Mă gândeam la milioanele de altă națiune care bântuie prin Europa, pe banii europeni, fără viză.
Ca oamenii trecuți de o anume vârstă, am pomenit, în treacăt, de bolile care ne macină. Ce am aflat m-a mâhnit. Mi-am dat seama că se cuvine să ne revedem cât mai degrabă posibil, cât încă mai umblăm pe lumea asta. Așa că am lovit tastatura și am căutat un bilet de avion către Minsk. Site-ul de rezervări mi-a afișat un răspuns sec: din cauza restricțiilor impuse de guvern rezultatele nu pot fi afișate. Același răspuns pe alte site-uri. Sunt eu nebun sau lumea e razna?
Un alt prieten, din Uruguay. Excelent traducător și un solid prozator. Socotit, deloc întâmplător, un urmaș al lui Eduardo Galiano. Și profesor. Nu intru în alte detalii. Un personaj spumos, de o exuberanță extraordinară, copleșitor în elocință. Dialogul nostru, previzibil, s-a învârtit în jurul literaturii. Mi-a recomandat nume noi din proza uruguayană de azi, niște poeți argentinieni. Unul dintre prozatori îmi era vag cunoscut -citisem o nuvelă într-o antologie tradusă în engleză. I-am pomenit despre asta, notând că sesizez certe ecouri din Eco. Eco? m-a întrebat. Umberto Eco – l-am lămurit. Cine e? Întrebarea m-a șocat. Cum să nu știi cine e Eco? Mai ales când ai o asemenea statură. I-am pomenit, firește, Numele Trandafirului. A, da-da-da, îmi amintesc! mi-a spus.
E limpede că n-aveam cu lăsa o astfel de ciudățenie nelămurită. Cum să ai ezitări, lapsusuri, dificultăți de identificare, când e vorba de Eco, iar tu ești un intelectual absolut respectabil. Omul mi-a explicat că ei consumă literatură națională sau latin-americană. Asta e tot. Bine, mi-am articulat perplexitatea, dar vă deconectați de cultura mondială? Nicidecum dragul meu! m-a lămurit. E o chestiune de economie. Literatura străină e import. Traducerile costă. Trebuie să exportăm cel puțin cât importăm, altfel nu merge. Sigur, în cultură nu aplici regulile pieței. Sau da? Cultura e o investiție, îmi vei spune! Minunat! Atunci alegem să investim în producția națională. Consumăm nu doar iaurt produs local, ci și cultură. Nu omitem ceea ce e remarcabil, cum e Eco. Sigur, e tradus, prezent la noi. Dar, cum ai văzut, nu e în zona activă a memoriei, nu e preocuparea noastră de căpătâi. Importul masiv de cultură străină e mai nociv decât importurile din economie. Și n-am să pomenesc de Hollywood. Ne străduim să evităm heripoterizarea culturii noastre. Poate greșim.
M-a pus pe gânduri. Argumentele lui nu erau de respins, dar nici nu le găseam total acceptabile. Eu locuiesc într-un spațiu al importului, al importului masiv, care trece drept cosmopolitanism, drept deschidere culturală. Un import care ne-a sluțit identitatea, limba cultura. Alternativa unui naționalism cultural excesiv nu sunt convins că e mai sănătoasă. Apoi am văzut lista lecturilor recomandate de învățătoare nepoatei mele, care trece în clasa a patra. Și acolo nu era nimic, nimic românesc. Cărți despre vrăjitori și alte bazaconii. Ion Creangă și amintirile sale le sunt necunoscuți acestor copii. Și atunci nu mai știu, sunt eu nebun, suntem noi nebuni…
Ies din spațiul deja evocat și am să pomenesc o știre. Președintele Germaniei și liderii unor partide de acolo, vor interzicerea AfD. Un partid. Aflat la 22% în intențiile de vot. Câștigător al unor recente alegeri, în mai multe landuri. Acuzație, previzibil, plicticos: tendințe extremiste. Pentru protejarea democrației, spune președintele german. Pentru protejarea democrației se vrea interzicerea unui partid și a opțiunii unui sfert dintre cetățeni. Sunt eu nebun sau lumea e razna?
În același loc, pomenit mai devreme, un poet ucrainean și un dramaturg rus au o polemică. Firește. Nu cum ați crede. Discuția e dacă Gogol e rus sau ucrainean. A scris rusește! Are origini ucrainene! Și tot așa. O poetă din Georgia are și ea o părere. Rusul și ucraineanul, aproape simultan: Stalin era gruzin! Evident, totul se duce, natural și sănătos, într-un hohot de râs, care ne încape pe tot. Până la intervenția unui domn din Olanda, care e revoltat că rușii mai sunt admiși acolo, între noi. Da, și în acel spațiu, mai scapă așa ceva. Și insista, uluit că toți ceilalți îl ignoram. A conchis că „estul e corupt și degenerat” – adică românul, rusul, gruzina, polonezul, slovena, cei care, mai mult sau mai puțin, trăncăneam acolo. Plus un indian, care tot est se putea numi. Suntem noi nebuni sau el e razna? Ori lumea.
Sunt, deja, suficiente indicii. Răspunsul încă e departe. Dacă ați străbătut tot acest text, nu vă mulțumesc. Nu v-am pus eu! Sunt eu nebun sau…
CELE OPT PRINCIPII ALE NECIVILIZAȚIEI
1. Trăim într-o perioadă de dezagregare socială, economică și ecologică. Peste tot în jurul nostru sunt semne că întregul nostru mod de viață trece deja în istorie. Vom înfrunta această realitate cu onestitate și vom învăța cum să trăim cu ea.
2. Respingem credința care susține că crizele convergente ale vremurilor noastre pot fi reduse la un set de „probleme” care au nevoie de „soluții” tehnologice sau politice.
3. Credem că rădăcinile acestor crize se află în poveștile pe care ni le-am spus nouă înșine. Intenționăm să contestăm poveștile care stau la baza civilizației noastre: mitul progresului, mitul centralității umane și mitul separării noastre de „natură”. Aceste mituri sunt mai periculoase pentru că am uitat că sunt mituri.
4. Vom reafirma rolul povestirii ca fiind mai mult decât un simplu divertisment. Prin intermediul poveștilor se țese realitatea.
5. Oamenii nu sunt scopul și rostul planetei. Arta noastră va începe cu încercarea de a ieși din bula umană. Printr-o atenție sporită, ne vom reconecta cu lumea non-umană.
6. Vom celebra scrisul și arta care se bazează pe un simț al locului și al timpului. Literatura noastră a fost dominată de prea mult timp de cei care locuiesc în cetățile cosmopolite.
7. Nu ne vom pierde în elaborarea de teorii sau ideologii. Cuvintele noastre vor fi elementare. Vom scrie cu pământ sub unghii.
8. Sfârșitul lumii, așa cum îl cunoaștem, nu este sfârșitul lumii, punct și de la capăt. Împreună, vom găsi speranța dincolo de speranță, căile care duc spre lumea necunoscută care ne așteaptă.”
– Paul Kingsnorth, Necivilizație: Manifestul Muntelui Întunecat
Nu, nu, tu ești anormal de normal, alții au luat-o razna, și sunt foarte mulți, din păcate!