Despre „Literatorul”

0
847

„Literatorul” a fost deochiat şi a apărut întotdeauna când a ieșit de sub tipar. Chiar şi în perioada apariţiei săptămânale, după moartea lui Marin Sorescu a cunoscut sincope. Aici îmi permit o paranteză…ambientală ! Termostat ambiental.
Prima şedinţă de dinaintea apariţiei Literatorului a avut loc în casa lui Fănuş Neagu, de vizavi de restaurantul Doina. Eram acolo împreună cu gazda şi cu Marin Sorescu, Eugen Simion, Lucian Chişu, Andrei Grigor şi Marin Stoian. Nea Fane s-a luat de mine, căci între timp trecusem de la „Tineretul Liber” la Fundaţia Culturală Română, în redacţia revistei „Arc”, al cărei redactor şef era George Bălăiţă, şi am declarat că nu puteam fi în două locuri. Sincer, mă înțelegeam mai bine cu el, până la un punct s-a dovedit chiar bun camarad, firește, cu distanța de rigoare. Amicii mă persiflau: „așa ai ajuns, te-ai dat cu Simion și cu Nea Fane?”. Crohul, care a fost întotdeauna mai inteligent decât toți la un loc, mi-a spus că „poți scrie oriunde, și la România Mare, depinde ce scrii”. Oricum, revista editată de Fundația lui Buzura părea mult mai serioasă, un fel de almanah literar-artistic de tip „Secolul XX”. În jurul ei gravitau Carmen Firan, Nea Bebe Elvin, Aurora Fabritius, cu care m-am împrietenit, venise Sorin Preda, colabora și Petrică Răileanu, de trecuse de la Editura Militară la editura Fundației etc. Dacă nu mă înşel, fusese propus iniţial ca redactor-șef nea Guţă-Ion Băieşu, care mai condusese „Amfiteatru” prin anii ’60, dar s-a şi prăpădit rapid şi nu avea anvergura lui Sorescu. Pentru înființarea revistei militase mult, ba chiar apăruse la televizor susținându-l pe Iliescu, Valeriu Cristea. Toți se temeau să nu devină un soi de al doilea „Luceafărul”, că așa erau distribuite găștile pe atunci! Ca și cum toate celelalte reviste nu erau diriguite de același partid unic și nu erau prevăzute cu aceleași colective de turnători. Gata paranteza!
La Literatorul am colaborat de la bun început, am avut o rubrică pe care am intitulat-o „scaunul catodic”, un fel de cronică tv din care a ieşit şi-o carte, iar în perioada 1994-1995, cât am fost cumulard la Ministerul Culturii, am devenit chiar redactor şef adjunct. Erau trei astfel de adjuncţi : eu, Lucian Chişu, Ion Cocora, fiecare fiind reprezentatul cuiva, al celor trei corifei care conduceau revista, Sorescu, Simion şi nea Fane. În conducere fuseseră cooptați Valeriu Cristea, cum spusei, şi Gheorghe Tomozei, cu care mă împrietenisem şi care avusese Oltcit, ca şi mine şi care îmi dădea piese de schimb din cele care îi mai rămăseseră. Citise mult şi vorbeam despre literatură în redacţie, care era situată la etajul trei la Casa Scânteii, mă rog, Casa Presei (Libere), în aripa dinspre fosta poştă. De tipărit, se tipărea la Nicholas Jordan, de semăna cu Spiess, undeva pe strada Louis Blanc, în spatele guvernului din Piaţa Victoriei, într-o curte, undeva la subsol. În redacţie erau două camere în faţa culoarului, lângă lift, cele ale redactorului şef, două pe palier, una pentru corectură şi încă două pentru protocol. Fotoliile erau jerpelite, dar le luase nea Fane, pe atunci director al Teatrului Naţional, şi le dăduse ălora de la recuzită să le recondiţioneze, chiria se plătea la ceva ce semăna cu RAAPPS, probabil, care nu ştiu dacă era exorbitantă, dar nu era nici mică, fapt pentru care a trebuit să închiriem cămăruţa de corectură unei reviste umoristice, camerele de protocol „Contemporanului” lui Nicolae Breban şi cele din faţă, ale lui Sorescu, lui Iliuţă Naghi, de la „Naţional”. Mesele vechi, birourile alea grele, roşcate, tipice pentru Casa Scânteii din anii ’50, bibliotecile imense, în care încăpeau ediţii in-folio şi colecţiile legate ale ziarelor şi revistelor i le dăduserăm lui Iliuţă.
Râdea Moşul nostru, Crohul adică, atunci când îi spuneam că pe mine mă bucură succesul unui prieten. Mă bucură şi mă ambiţionează, iar cu gramele alea de talent cu care m-o fi dotat şi pe mine Dumnezeu încerc să fac ceva mai bun. Ăsta cred că-i rostul unui cenaclu, al unei reviste de grup. Un fel de club. Sigur că orice cenaclu funcţionează ca o clasă de liceu, cu elevi diferiţi. Poate cei foarte buni nu sunt mai mult de trei, dar pe mine mă interesează media, nu elita. Şi sunt în stare să-i ascult pe toţi. Cât m-am ocupat de revistă, am încercat să n-o fac scorţoasă, numai pentru elita lui peşte prăjit, nici snoabă, dar nici populăroasă peste poate, ci simplă şi scrisă bine. Ăsta-i marele nostru cusur, intelectualul român nu prea ştie să scrie bine şi apăsat, face paradă de câte chestii cunoaşte, foloseşte radicale. Aşa a apărut surogatul ăsta de limbă română de acum utilizat de o cireadă de imbecili cu masterate şi doctorate sălbatice, luate cu japca sau pe bani ; aşa au apărut o grămadă de „hăulici” care nu spun nimic, pleacă de la un citat şi ajung la castraveţi muraţi ! Totul s-a degradat şi din păcate de-asta e de vină în principal aşa numita elită, de fapt nişte belferi complexaţi care şi-au dorit să iasă din anonimat folosind reţete stătute. Îi auzeam de prin anii ’90 cum investeau două milioane de dolari şi luau de-un Nobel. La mită cred că se refereau ! Sau un fost coleg, băiat de activist de ţară, care îmi spunea că face „L’Express”-ul românesc. A ieşit un vax, ca mai toate întreprinderile heirupiste din ultima treime de secol. Boala noastră ancilară, de-a ne compara mereu cu Parisul. Noi aici, cu Sofia, Tirana, Belgrad, Skopje. Mi-a povestit un bun prieten care s-a strămutat la Paris şi care nu şade într-o cameră de bonă sau într-un HLM şi care şi-a adus copchiii să vadă de unde a plecat tatăl lor. Au fost încântaţi de Bucureşti, Cluj, Sibiu, Timişoara, mult mai mult de Alba-Iulia – este şi mai spectaculoasă, mă rog, cetate chezaro-crăiască – dar au fost foarte entuziasmaţi de Ljublijana.
Am învăţat de la marii făcători de reviste că trebuie să ai cel puţin trei numere gata de dat la tipar şi un şpec – nu se mai ştie astăzi ce-i ăla, am avut ore de „conceperea şi redactarea ziarului” şi ştiu ce spun! – substanţial. De asemenea, profilul nostru ne obligă să fim foarte atenţi la ceea ce se întâmplă cu şi în urbea natală şi să scoatem în fiecare număr câte un colţişor de nebănuite frumuseţi. Căci sunt, Slavă Domnului ! Apoi, într-o revistă nu încap mai mult de două, trei articole foarte bune. N-am văzut un scriitor să-şi dea ca bibliografie vreun articol de gazetă, iar într-o gazetă nu cred că sunt lucruri geniale număr de număr. „Secolul XX”, care era după cum am spus un fel de almanah, de magazin literar, era cea mai citită revistă din tinereţea noastră fiindcă publica fragmente din cărţi neapărute încă pe piaţă. Cum s-a dat liber, cum nu şi-a mai justificat existenţa. Mai era câte un număr tematic cu traduceri din cărţi serioase, nu cu textişoare scrijelite de eseiştii de mahala de pe la noi.
Cu sinceritate, vă spun că eu aş vedea revista numai text, numai literatură, puţină critică şi îndeosebi atitudine. Cu analize literare de dragul analizelor, deci de dragul bătutului apei în pive şi mai ales de dragul pozei se ocupă majoritatea celorlalte reviste.
După ce revista a trecut, în urma unui proces pierdut de idiotul de Caramitru, de la Ministerul Culturii – unde fuseseră numiți redactori responsabili pentru o zi, două Valerian Sava și B. Cioculescu – în cârca Fundației „Floare albastră” a lui Nae Georgescu, ea a fost condusă de Fănuș Neagu. În urma preluării ”Cronicii Române” de și de la Nea Fane, au răspuns de ea George Cușnarencu, Răzvan Voncu și Mircea Micu, ultimul trecându-mi-o în custodie și Bibliotecii Municipale a Capitalei. Între 2010 și 2017, târâș-grăpiș, cu numere numeroase duble am coordonat-o eu și am întocmit-o împreună cu Anca Ivan, din partea BMB, precum și cu arhitectul Mihai „Dadi” Popescu, ca grafician computerist. Anul ăsta, după un sulfuros concurs de împrejurări – ca toate concursurile, de altfel – revista Literatorul a fost atribuită de către un juriu fistichiu și complet rupt de literatură unei fete ce se remarcase prin paginile publicației „Atac la persoană”. Acum ea este full-color și seamănă cu o foaie glossy, nu are nimic dintr-o revistă de cultură.
Noi nu suntem o țară așezată, cu premii serioase și adevărate, cu emulație, cu discuții, cu publicații de să stea mâța-n coadă, publicații din care să rupi foile și să le ții într-un album. Chiar și ideile noastre sunt de cele mai multe ori găsite, mestecate de alții, iar când vreunul scoate vreo chestie mai năstrușnică, mai țicnită dar interesantă, toată lumea se uită la el ca la un nebun și-l persiflează. La noi funcționează boala recunoașterii „largi”, dacă se poate și „internaționale”, din foame de identitate, de prezență categorică în prim-plan. Toți vor să fie, să pară, să fie arătați cu deștul pe stradă, să adune – cărți, averi, burse, doctorate, experiență joasă și inutilă. Și mai ales să descopere lucruri de demult știute sau să se descopere ca mari lumini creatoare. Sigur că Macedonski însuși avea orgoliul lui că nu degeaba a încercat „Bronzurile” gloriei în limba franceză, dar titlul dovedește că știa unde se află, literatorul fiind muncitorul aplecat asupra literei, ăl de se ocupă cu literatura. După cum pictorii de fresce bisericești se numeau zugravi, simplu.

Lasă un răspuns