Miriapodul ca ipoteză

Specialiștii în comunicare, experții în negoțul cu politichie, meșterii în zugrăvit gardul se ocupă, de fapt, cu un singur lucru, descris perfect într-o replică dintr-o comedie românească năroadă, de altădată:

Despre asta e vorba. Asta e tot. Restul e gargară, trafic cu valize și concert pentru țambal și drujbă. Științele comunicării, științele politice, experți, specialiști, vax ! Dincolo de fasoane și pârțuri care încearcă să dea senzația că acolo e știință serioasă, meserie complicată, cu pretenții, e doar dibăcie de șmenar și tupeu. Opera tuturor acestor personaje se reduce la două obiective fundamentale: a) Elvira, ceea ce vezi… b) despre ce să vorbim și să-i facem să vorbească astfel încât să nu vorbim despre ceea ce ar trebui să vorbim cu adevărat. Pe scurt, țeapa și fenta !

Imaginați-vă un șir de urme ale unor pași. În nisip, în zăpadă, nu contează. Închideți ochii, dacă e nevoie, și imaginați-vă asta. Sau răscoliți în memorie, poate găsiți acolo imaginea aceea. Acum, când aveți imaginea limpede în minte, spuneți ce vedeți, ce s-a întâmplat acolo. Vă veți grăbi să spuneți că pe acolo a trecut un om. Că acolo sunt urmele cuiva care a pășit prin zăpadă. Sau prin nisip.

Totul pare simplu, experiența anterioară, observația ne oferă o explicație simplă, rezonabilă și extrem de logică. Aici intervine specialistul, gargaragiul. Vă propune o altă ipoteză: acolo a stat un miriapod. La început o sugerează timid, prudent, nu vă scapă din ochi, pândește reacția astfel încât, în funcție de această reacție, să își adapteze gargara. Insistă. Apoi devine mai vehement, construiește raționamente care anulează tot ceea ce credeați că știți despre univers, dar care sunt ancorate în aparența unei noi logici, o logică aparte, care își propune să-i convingă pe unii și pe alții să-i determine ca măcar să se declare convinși.

Miriapodul nu are o mulțime de picioare ? Nu poate atinge dimensiuni impresionante ? E deci cel puțin la fel de probabil ca acolo să fi fost un miriapod. „Cel puțin la fel de probabil” e obiectivul intermediar și a fost atins. Perspectiva e anulată, viziunea e una statică, absurdă, dar admiți probabilitatea. Apoi, de pe parapetul minimei logici observi că urmele acelea seamănă grozav cu urmele unor tălpi de om și prea puțin cu urmele picioarelor unei insecte. Aici intervine ultimul asalt, necruțător, agresiv: de ce un miriapod uriaș nu ar putea avea și el labe ale piciorului astfel dezvoltate ? ești rasist ? xenofob ? crezi că oamenii sunt superiori doar pentru că…? ai idee prin ce au trecut aceste insecte, la câtă umilință au fost supuse, de câtă discriminare au avut parte ? cine ești tu să le negi dreptul de a avea orice formă a labei piciorului doresc ei ?

Logica e abandonată, atacul la baionetă e necruțător, aberant, desigur, dar singura ta ieșire e fie să admiți că ești rasist, xenofob, misogin, homofob, transfob etc. etc., fie să admiți că da, acolo, nu există nicio îndoială, a fost un miriapod și nimic altceva. Lucrare încheiată.

Ceva mai târziu vine, din zare, cel care pășise acolo. Aceiași pași, aceleași urme. Taci. Habar nu ai ce e îngăduit să spui. Așa că primești lumină tot de la specialistul în comunicare, de la doctorul în politichie, meșterul în vopsit gardul. Acela e un impostor, un uman privilegiat care vrea să ia locul persecutatului miriapod – e opțiunea de forță. Cealaltă opțiune, la care va apela frecvent, atunci când l-ai putea întreba ce mai spune acum, va fi: Uite ! Vezi dâra aia de pe cer ? Știi ce e ? Iar mai departe lucrurile decurg previzibil. Sau n-ați văzut miriapozi zburători ? Comuniștilor ! Rasiștilor !