O afirmație recentă a președintelui american, Donald Trump, a stârnit, ca mai tot ce spune și/sau face, un uriaș tămbălău și puhoi de răsteli din partea opozanților săi. Nimic nou. Dacă într-o zi de joi Trump ar afirma că e joi, reacția democraților ar fi la fel de vehementă; fie ar încerca să demonstreze că, de fapt, e vineri, fie ar zbiera că asta e o afirmație rasistă, fie ar accepta că e, totuși joi, dar ar insista că asta i se datorează lui Obama. Cum spuneam, nimic nou. Așa cum am văzut că se întâmplă și pe la noi, dialogul în veacul super-tehnologiei comunicațiilor a devenit o chestie de neînțeles, în care nu contează ce se spune, ci doar cine o spune. Dejghinarea în ai lor și ai noștri e un subiect despre care am mai vorbit, așa că nu insist.
Afirmația la care mă refer și reacția democraților merită o privire mai atentă. Concret, la una din ședințele sale de cenaclu cu participare de masă, Trump s-a declarat naționalist. Asta e tot. Trump știa perfect care era reacția la care se aștepta, ba mai mult, cunoscând personajul, cred că miza pe asta. Omul e, fără îndoială, unul dintre cei mai competenți trolli pe care vreunul dintre noi i-a văzut până azi. Știe să aleagă unghiul optim la care trebuie să stea bățul când dă prin gard cu el, știe cum să se asigure că orice are de comunicat va fi repetat, iar și iar, de presa nătângă care e consumată de o ură feroce, ură pe care Trump contează pentru a-i ține mereu la dispoziția lui, gata să asigure propagarea mesajului său, chiar dacă zevzecii din presă își imaginează că de fapt ei lucrează la deconstrucția lui Trump. Omul știe bine cât de mulți sunt neghiobii care sunt gata să se arunce în baltă la fiecare piatră aruncată de el.
Ce au găsit infam, de data aceasta, la afirmația lui Trump ? Naționalismul e ceva oribil – e suficient să afirmi asta, demonstrația nu se impune. Naționalismul înseamnă rasism – aceeași regulă, nu trebuie nimic demonstrat. Pe scurt, naționalismul e o abominație, o oroare, o nenorocire și oricine aderă la așa ceva e un monstru, un nemernic. De ce ? De aia ! Asta a fost reacția inițială. Cum „de aia” e un argument solid, dar care s-a demonstrat insuficient de convingător pentru șeptelul cu drept de vot, s-a intrat în faza a doua, a demonstrației cu pretenții.
Demonstrația a pătruns într-o firidă logică ceva mai greu accesibilă celor mulți, în care se susținea că naționalismul presupune afirmarea superiorității nației tale în fața altor națiuni, or asta înseamnă rasism, xenofobie, e câh și pute. Sigur că o astfel de pseudo-demonstrație e de căcat din două motive fundamentale: primul ar fi acela că nu, nu asta înseamnă naționalismul, al doilea ține de un adevăr pe cât de incomod de acceptat, pe atât de evident: da, există națiuni care, într-o anume etapă a istoriei, s-au ridicat deasupra altora. E mai greu de digerat acest adevăr, știu, poate fi suspectat de rasism-xenofobie-etc., dar nu e cazul, e o realitate istorică pe care nu o putem omite. E injust, poate, e vremelnic, neîndoielnic, nu descrie potențialul unei națiuni, cu certitudine, dar așa au stat și încă stau lucrurile. De asta vreme de două veacuri Europa a vorbit franțuzește, de asta, de mai bine de un veac, întreaga planetă vorbește englezește. Nu pentru că ar fi vorba de rase superioare, nu pentru că indivizii care alcătuiesc acele nații care s-au impus ar fi mai breji, ci pentru că laolaltă, ca națiune, au reușit să se impună. Nu e vorba de o superioritate înnăscută – doar demenții lui Hitler își imaginau asta -, ci de un context istoric pe care unii au știu să-l valorifice, alții nu.
Oricum, e o falsă discuție. Naționalismul nu presupune afirmarea propriei valori în opoziție cu alții, ci protejarea propriei identități, în competiție cu ceilalți. Respectul față de propria cultură, față de propria istorie -cu bune și rele- , față de limbă și, în genere, tot ceea ce asigură o identitate distinctă constituie trunchiul naționalismului. De fapt, diversitatea despre care tot vorbesc adversarii lui Trump și vrednicii susținători ai globalismului, devine un nonsens în lipsa identității naționale. Diversitatea înseamnă varietate, culturi diferite, complementare, trăind în armonie, adică identități diferite adunate laolaltă, nu uniformitate în lipsa oricărei identități.
Lucrurile au devenit și mai interesante atunci când cei care se simțeau datori cu răcnitul la Trump au ținut să demonstreze că poporul american și națiunea americană nu reprezintă același lucru, pentru că, desigur, diversitatea, multi-etnicismul, bla-bla-bla. Iar în locul naționalismului propuneau folosirea termenului de patriot. Pare rezonabil, nu ? Nu e. Ideea că patria nu se referă la un popor, iar poporul nu reprezintă o nație nu are nimic rezonabil în ea. Poate fi o teză utilizabilă, până la un punct, în Statele Unite, acolo unde, cu adevărat, lipsa de omogenitate etnică e evidentă, iar cele două veacuri și puțin de istorie nu au reușit să construiască un set cultural comun, care să nască o nouă identitate (nu, Halloween nu e un argument). Dar o astfel de teză, pe care globalismul anapoda încearcă să ne-o impună nu mai corespunde, de exemplu, realității europene. Și sigur nu corespunde realității saudite. Care e soluția ? Schimbăm ori teza, ori realitatea. S-a optat pentru a doua variantă. În Europa. În Arabia Saudită nicio șansă.
Aici nu e vorba despre Trump. Discuția născută de afirmația sa a făcut ca, acum, să se vorbească deschis, fățiș despre asta. Și Trump asta și-a dorit. Patria și națiunea nu mai pot fi așezate laolaltă – asta e noua viziune care ni se propune. Și ce e Patria, în aceste condiții, când o golim de națiunea care îi dă sens ? Spațiul în care funcționează nestânjenite multi-naționalele și atât ?
