Plec de la anunţarea componenţei juriului noului şi remaiatului, prin programul rabla, Cerb de aur : Edvin Marton din Ungaria (e maghiar, dar născut în Ucraina), Gigliola Cinquetti, Kristina Cepraga Goodwin şi Luminiţa Dobrescu din Italia, Eleni Foureira din Grecia, Arsenie Toderaş din Republica Moldova şi Mădălin Voicu (România). Vedete internaţionale. Vorba asta seamănă, mereu am spus-o, cu prezentarea artistului-atlet rupător de lanţuri, care poposea la bâlciul din sat taman dintr-un turneu întreprins în îndepărtata Americă. Italianca totuşi a câştigat un Eurovision şi avea pe vremea noastră o melodie repetată des la radio, La Pioggia, iar vecinul Mădălin chiar ştie muzică. Ceilalţi sunt un virtuoz violonist de patinoar, o solistă din Grecia care, vorba unui prieten elen, “ca voce, are un corp frumos”, precum şi două zambile ofilite de pe coclaurii noştri. Una nu era nimic aici şi a rămas aceeaşi valoare, alta a fost puţin mediatizată, a plecat şi n-a reuşit nimic. Vorba bătrânului Creangă : te duci aşa şi vii altfel!
De-aici plec la uşurinţa cu care atârnăm cuvinţelul ăsta, “vedetă”. Pe tot ce punem mâna, tot ce atingem, tot ce organizăm trage iute la Caragiale, nu se poate, nu avem nicio şansă. La un iarmaroc muzical organizat recent în Transilvania au fost întrebaţi ăia în cine cred şi au dat răspunsuri debile şi indelebile: într-unul din formaţia de şeptari “Voma veche” şi într-una, Gladiola Matache. Mai reţinusem o prostie prin anii ’90, când o fătucă abia ieşită din malaxorul unui conţert metalizat spunea că a fost cea mai frumoasă zi din viaţa ei. Vă daţi seama ce viaţă mică şi cheală?
Cerbul de aur, aşezat alături de Cerbul carpatin, o cârciumă selectă din miezul Braşovului, oraşul nostru cu probabil cel mai frumos centru istoric, a fost o idee bună din vremea deschiderii lui Nea Nicu. Fireşte că scorţoasă şi propagandistică, doar nu era altceva, şi Festivalul de film de la Veneţia este o contrapondere a Cannes-ului dacă vreţi să ştiţi! Şi câte şi mai câte. Dar pe vremea aia vream să fim şi noi cineva sau în rândul lumii, că mai erau festivaluri la Sopot, la Soci, pe la Nisipurile de Aur etc, ăsta al nostru era proiectat primăvara şi era un fel de tineret-speranţe, o tribună de lansare. Şi era făcut după toate regulile cu ştaif: cocktail de întâmpinare, filme documentare, interviuri, recitaluri, gală a laureaţilor.
Aşa şi ăştia ce-şi spun diasporă. Vedete. Doamnelor şi domnilor, stimaţi telespectatori, diasporă au doar grecii şi evreii, restul au expaţi, iar noi avem exil. Şi exilul, dintotdeauna şi la toate neamurile serioase, este o pedeapsă, aşa să ştim! La neamurile nevoii şi la neamurile proaste e de bine. Ai noştri, din complexul primei generaţii dislocate şi încălţate se cred mai dihai decât cei rămaşi la vatră. E firesc şi omenesc, nefiresc este să-ţi lipească ei ţie eticheta de duşman de clasă, că ai şezut acasă. Şi aici am un exemplu al unui profesor universitar de-al nostru care ne spunea foarte deschis ce dialog a purtat cu biata lui mamă. Ducându-se în sat cu o maşină de scris portabilă – pe atunci nu se purtau computere şi tablete efervescente – a fost întrebat de bătrână la ce foloseşte. Profesorul s-a apucat să-i explice cum stau literele, cum se imprimă pe coala lumpur aşezată în tambur etc. La care bătrâna, necunoscătoare de litere, îl întreabă: fiule, eu pot să scriu la ea? Păi, nu poţi, mamă, dacă nu vezi şi nici nu ştii literele. Atunci nu-i bună de nimic, băiete! Şi aşa şi este, de-aia s-a inventat dictafonul!
Mai am una, de la unii şi mai vechi, poate cei mai vechi printre alţii: un mandarin, de-ăla chinez, nu care face mandarine, cheamă un meşter să-i construiască un raft pentru cărţoaiele lui. Ăla, când le vede îl întreabă la ce-i trebuie toate alea? La învăţătură. Şi ce înveţi din ele, că-s moarte? Dacă mai trăiau ăia de le scriseseră, mai aveai ce vorbi cu ei. Nu vezi că n-ai învăţat să faci nici măcar un raft? De-aia se şi spune: “mai bine în satul tău fruntaş, decât codaş la oraş”. Codaş, nu codoş şi, Doamne fereşte şi apără, nicidecum Cioloş! Şi vă mai spun ceva, tot populăros inteligent: o găină, oriunde o aşezi, acelaşi tip de ou, pardon de expresie, emite şi emană. Cum doriţi sau As you like it, vorba nesimţitului ăluia genial de englez!
Ideea de manea la români. Şi Călinescu zicea că oricât de învăţat ai fi tot mai glisezi o lacrimă la colţul sprâncenei şi la auzul vreunei romanţe, adică un fel de maneaua epocii. Cum era chestia aia cu cei trei “R”: reciclare, refolosire, restaurare, parcă aşa, nu? Asta se va întâmpla şi acum, o manelizare forţată a “conceptului de Cerb”, că tot sunt fonduri pentru Centenar. Şi de ce să încingem doar grătarul, conform acelei reclame absolute imbecile, o adevărată ruşine naţională? “Cântarea României”, dar pe alte calapoade. Adunăm şi noi o ciorbă de interpreţi nătăfleţi şi bifăm acţiunea. Şi aceleaşi personaje jalnice, Juliana Tudor, cântăreţul de casă de cultură Leşe, “maestrul” Botgros, Delia, Brenciu-Robingo şi alte paste făinoase. Până acum se ocupa o tută din lotul de şoldovence inventat de Elisei, acum cred că-i şi mai şi. Ca să aşezăm moţul curcanului iar ne dăm în petec cu o formulare deşucheată: “toţi K1”. Am descoperit şi noi ironia de lozincă şi de tabără şi o aşezăm ca nuca-n perete, fie că se potriveşte, fie că nu. Să ne amintim cine a mai trecut pe la acest festival, inventat în anii puterii populare şi ai deschiderii, după cum spusăi : Gilbert Bécaud, Amalia Rodrigues, Juliette Greco, Dalida, Charles Trenet, Josephine Baker, Toto Cutugno, Rita Pavone, Bobby Solo, James Brown, Kenny Rogers, Ray Charles, UB 40, Connie Francis, Julio Iglesias – ăsta ca participant, nota bene! – şi alţii, mulţi şi buni. Şi la prezentatori apăreau oameni serioşi, cu dicţie, actori dacă nu celebri, măcar frumoşi: Sanda Ţăranu, Stela Popescu, Silviu Stănculescu, Iurie Darie.
Acum toţi se cred cineva. Toate muhaielele locale sunt vedete. Vorba unui bun prieten, la volan, la manetă, la cârmă, la manşă, pe stradă, mai abitir după ’90, am avut o alternanţă de tipul un şmecher, un prost, un ticălos, un prost etc. La toate nivelurile, la toate palierele, peste tot, la toate întreprinderile, şi la cele mai mici şi la vlădică şi la opincă. Vor să iasă din anonimatul în care s-au născut şi vor să umple ecranul vieţilor noastre cu spuza existenţei lor banale. Au impresia că fără ei nu se poate, că văzduhul şade-n loc şi nu mai răsare luna dacă nu vin ei să dea lumină. Vedete, bre, vedete rapide!
