Dacă iei seama la consumul considerabil de politichie pe cap de viețuitor, fără a privi zidurile, fără a adulmeca aerul, fără a cerceta asfaltul, ți-ai putea închipui că poporul acesta se zbate vârtos copleșit de povara prea apăsătoarei prosperități. Ce altceva ai putea presupune când vreme de trei decenii o națiune își risipește întreaga energie și mai tot avutul în numele politichiei? Ce proiecte colosale trebuie să fi clădit acest uriaș consum de resurse, ce zidiri grozave și ce de neînchipuit prosperitate trebuie să fi răsplătit țara care a investit atât în rumegușul ei politic!
Coliziunea cu realitatea schimbă totul. Harța e doar harță, zarva e doar zarvă. Politichia e doar un grotesc divertisment, un fel de cretin reality show la care căscăm gura ca năucii, în care avem favoriți bizari și detestăm alți bizari. Cu aceeași patimă și același rezon cu care microbistul fanatic împarte ovații și sudalme folosind ca unic criteriu al distribuției așezarea între „ai lor” și „ai noștri”. Nu avem exigențe, nu definim criterii mai complicate, nu pretindem proiecte și nu cerem operă, e suficientă așezarea de o parte sau de alta.
Pomenim despre starea spitalelor, despre halul în care se află școala românească, despre ruina infrastructurii doar pentru că astea sunt linii de discurs la modă, nu pentru că avem exigențe, nu pentru că avem nevoi, nici pentru că avem așteptări. Știm că ai noștri n-au făcut și nu vor face nimic pentru a schimba ceva din toate astea, dar nici nu le cerem, e mult mai important să le cerem să-i rupă pe ăilalți. Și pe ai ălorlalți. Până la urmă suntem fericiți dacă ai noștri promit mai mult decât ai lor, pentru că asta e un meci al promisiunilor, nu al zidirii.
Sistematic apare îmbulzeala spre coviltirul sub care zace șalăul providențial. Așa ajung personaje precum Gigi Becali, Dan Diaconescu sau Nicușor Dan geambași de procente în politichia românească. Așa ajungem să avem premieri ca Ponta, Boc, Radu Vasile, Grindeanu sau Dăncilă. Așa ajung Băsescu și Iohannis președinți. Așa ajunge EBA europarlamentar, Elena Udrea mai întâi ministresă și apoi costaricană. Hai ai noștri! Huo ai lor! Pentru probleme medicale apelați la clinica de la Viena.
Poate exista o demnitate a ruinei. Nouă și asta ne lipsește. Auzi politicianul român vorbind despre ce îi cere Comisia Europeană, Bruxelles-ul, NATO, Berlinul, partenerul strategic. Și îl vezi ghebos, iute să împlinească nevoile ălora. Niciodată nu-l auzi plecând urechea la ce îi cer românii. Pentru că românii, de cele mai multe ori, îi cer doar belirea celuilalt. De ce și-ar cheltui politicianul român zilele de concediu în căutarea prosperității? Lui nu-i lipsește, iar ălora care-l votează nu le trebuie. Așa că el caută mereu o altă pălărie, mai mare, și mai mare, cât mai mare, întotdeauna prea mare pentru capete atât de mici.
Niciun român, dar niciunul, nu gândește că este victima propriilor alegeri, ci întotdeauna nevinovată victimă a alegerilor celorlalți. Nici nu mai simțim că aparținem unui popor. Același popor. Ci câte unei găști. Păduchii din spitale n-au găști, gropile din asfalt nu se strâng în gașcă.
Într-un recent și ciudat sondaj, mai mulți europeni (câteva sute) au fost întrebați care e țara europeană în care ar dori să trăiască. Niciunul nu a răspuns România. La sondaj au participat și 38 de români. Sigur, e discutabil câtă rigoare statistică e acolo, dar lucrurile sunt clare.
Faceți o evaluare rapidă. Un scurt inventar al lucrurilor necesare pentru a prospera. Apoi priviți la România și socotiți ce are. (resurse, inteligență, forță de muncă, viziune, o bună conducere, patriotism). După aceea vedeți ce lipsește. Iar la final dați fuga la Lidl că a băgat roșii olandeze la ofertă. Huo ăilalți!
