Am scris cândva despre Geo de Bogza, cum îi spunea Nichita, Nichita Stănescu, într-o carte, Diacritice, scoasă în anul 2004 la Editura Muzeului Literaturii Române la instigarea şi prin grija prietenului meu, Lucian Chişu. Strecuram acolo o recenzie la un volum inutil şi mincinos, o lungă confesiune tolănită în eşafodaje politicarde de moment, recenzie apărută în Literatorul prin 1994 şi intitulată „Un clovn echivoc”. Aminteam acolo şi de Radu Tudoran ( Nicolae Bogza ), autorul unei capodopere pentru tineret, „Toate pânzele sus !”.
Nu ştiu dacă între fraţii cu acelaşi nume şi cu oarece renume diferit de mai sus a existat vreo competiţie, nu ştiu cât de mult a profitat de Vechiul Regim fiecare dintre ei, cert este că valoare strict literară au, nu în măsura gonflării de dinainte. Primul, George, s-a aflat mereu în prima linie a scriitorilor activi şi activişti, al doilea, rămas mai în umbră o mică bucată de vreme, a trăit exclusiv din scris, la început din stilizări după traduceri de romane sovietice, apoi din tiraje consistente plătite fireşte generos. Primul are o activitate notabilă în avangardă, este autorul unui reportaj amplu şi al unei nuvele pornite dintr-un fapt divers, al doilea este un bun romancier de consum şi autorul uneia dintre cele mai importante cărţi de aventuri din limba română.
Prilejul cronicii de faţă îl constituie participarea la o Rotondă 13, organizată la MNLR cu ocazia centenarului naşterii lui R. Tudoran, dar şi a apariţiei celebrului său „Port la Răsărit” în Bepete-ul lui Tucă. Titlul de mai sus se leagă de traiectoria celor doi fraţi, unul participant cu semnul întrebării la războiul civil din Spania de la sfârşitul anilor ’930, un fel de spirit director al breslei scriitoriceşti, semnatar al celebrei scrisori a celor şase expediată pe la începutul anului de pomină 1989 şi adresată lui D.R. Popescu, preşedintelui de la acea dată al Uniunii Scriitorilor din România ( care, pe web, în wikipedia in english, devine a celor şapte, alăturându-li-se acolo şi Pleşu, intempestiv şi neadevărat ! ) dar care şi-a păstrat rubrica în „România literară”, spre deosebire de toţi ceilalţi cinci, „suprimaţi” de la iscălitură, altul călător neobosit, mândru descoperitor al Germaniei din octombrie 1939, ce taman începuse „ordonat, rapid, temperat şi foarte cumsecade” un măcel mondial, cochet până la dandy ( nu mai mult decât Petru Dumitriu, se pare ), posesor de automobil, semi-casă de vacanţă, o încropeală de yacht, desigur, la nivelul proletar al momentului şi autor al unei cărţi de aventuri pentru copii şi tineret, una dintre singularele apariţii de marcă ale deceniului obsedant. Nu interesează deloc nici partea înmuiată în politica explicită, nici cea impregnată cu aceea implicită, capabilă de diverse retuşuri, în funcţie de expoziţia ideologică a timpului. Aici ar trebui să ne ocupăm de componenta strict literară a materialului şi la acest etaj lucrurile stau destul de simplu şi de exact întocmite de G. Călinescu. Sigur, nu numaidecât în literă – „Radu Tudoran face romane comerciale, ca un Cezar Petrescu mai dilatat” – ,ci mai ales în spiritul legii, la nivelul unei anumite literaturi de consum de bună calitate, nu neapărat de raftul lui Drumeş şi Desilla. Dar nici de palierul lui Dino Buzzati sau Mircea Eliade !
Se remarcă în ultimul timp, după demolarea din decembrie ’89, o revenire a literaturii de consum, specie fie ocultată, fie ţâfnos repezită de marea critică literară românească. Sociologic vorbind, faptul este de domeniul simplei evidenţe, nici nu mai trebuie explicat. Fructul oprit devine bun al tuturor iar intriga simplă, lineară, stilul cât mai robust şi întâmplările clare, unde binele şi răul sunt limpede definite şi separate cuceresc un public numeros. După încercări nesăbuite şi puerile de răsturnare a valorilor de bine de rău aşezate, după tot felul de descoperiri şi reeditări haotice şi neconcludente, acest tip de literatură populară sau industrială şi destul de convenţională, mic-burgheză de altfel, începe să se modeleze. În prima fază prin reeditări, mai mult sau mai puţin critice, mai mult sau mai puţin bine întocmite, oricum mult mai serioase decât puzderia de traduceri inutile şi diletant întocmite. Cu toate acestea, tirajele confidenţiale nu pot nicidecum satisface dorinţa de lectură a publicului cititor şi cât de cât avizat. De pildă, de la ediţia romanului „Un port la Răsărit”, cu un cuvânt înainte al autorului şi până la aceasta aflată în pregătire, cu un aparat critic serios, s-au scurs nu mai puţin de optsprezece ani. Asta în comparaţie cu cele şase ediţii de până în 1945, printre care şi una de lux, cu figuri de Lucia Dem. Bălăcescu, tipărită în ianuarie 1942 la Socec, 5 exemplare cu 50 de ilustraţii, planşe, vigniette, cul-de-lampe ( gravuri presărate la final de capitol, în jos de pagină ), 105 exemplare numerotate de la 6 la 110 cu o singură planşă, precum şi 20 de exemplare de la A la T nepuse în comerţ !
„Un port la răsărit” este un roman maritim şi exotic, cu un nod erotic în plan detaliu şi cu un soi de prezentare geopolitică în fundal. Un tânăr inginer vine să instaleze un motor nedefinit la capătul Europei şi la Limanul Nistrului ( limani înseamnă port, în greceşte ), în localitatea Bugaz, identificată cu Cetatea Albă din Basarabia, ia contact cu o fată năstruşnică de pe chei, cu comandorul Maximov, cu Igor Ronski, patronul uzinei electrice, şade în gazdă în odaia unui fost locotenent cu nume feminin, Ilinca, unde este invadat de fostele metrese ale acestuia, tânjeşte bovaric după o lume aseptică, de salon, dar se afundă în cele din urmă într-una decoltată, în mâlul slav. De aici, din această privire aruncată chiorâş spre Basarabia, completată cu înduioşătoarea şi manierata imagine a Germaniei din toamna lui 1939 i s-au tras unele neplăceri autorului. Repede uitate însă printr-un premiu al Academiei obţinut în 1961, pentru „Dunărea revărsată”! Să trecem. În romanul pomenit mai sus, cea mai bine realizată este succesiunea de episoade ce trezeşte o colorată ambianţă. Personajele principale, naratorul şi Nadia-Nadina-Dada-Leanca, fată de şaisprezece ani, sălbatică, aspră, veselă, scânteietoare dau buzna în povestire încă de la bun început şi consumă o dragoste hămesită, tulburată şi neîmplinită. Fireşte, melodrama spre care ne îndreaptă autorul – scufundarea Miladiului şi înecul fetei – este superficială şi îndoielnică. Interesant este clocotul vieţii, personajul central feminin şi personajele de contact, dintre care cel mai vânos îmi pare Nagavişka, vechi atlet, codoş, dipsoman şi bun interpret şi comentator al mediocrităţii din jur. Bogăţie de termeni marinăreşti – randa pe ghiu, focul, strai, sart, şcote, fungi, palancuri, tambuchi – , stil alb, cu puţine licăriri lirice : „Soarele zbicindu-se în apa mării”, „Soarele îşi strângea, cu grebla lui ruginită, ultimele pete roşii”. Peisaj aţipit ( ce bună ar fi fost şi sintagma asta de titlu ! ), roman simplu, bine strunit, sub Ionel Teodoreanu, Panait Istrati, Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu. Ar fi mai mult decât indicată o ecranizare.
Romanul popular, dragi prieteni, nu e o insultă, este o categorie cât se poate de minuţios evoluată ce stârneşte neobosite pasiuni, precum şi gustul pentru aventură şi pentru colecţionarea cât mai multor spaţii şi intrigi ameţitoare. Din această largă categorie fac parte, în literaturile mari, Tăticul Dumas şi Jules Verne, un H. Wells, un Jack London, un Sir Conan Doyle, un G. Simenon, M. Leblanc ( autorul lui Arsene Lupin, dacă nu prototipul, măcar inspiratorul lui Anton Lupan din „Toate pânzele sus!” ! ), Zevaco, Gaston Leroux, Bradbury, Phil K. Dick etc. adică nume importante, care ar face cinste oricărei literaturi. Radu Tudoran completează şirul – fireşte, pentru noi şi în registrul evaziunii şi al erosului – iar dincolo de zgomotele şi talazurile epocii în care a vieţuit rămâne cu cel puţin o capodoperă pentru adolescenţi. Iar Călinescu, chiar dacă a fost nu nedrept, ci prea sever câteodată, a ştiut să vadă şi la Cezar Petrescu marile reuşite, „Fram, ursul polar” şi „Aranca, ştima lacurilor”!
