Dacă este corectă afirmația care susține că politica este oglinda fidelă a unei societăți, atunci avem motive serioase să intrăm în panică. Lucru care nu se va întâmpla. Pentru bunul motiv că ne-am obișnuit cu această stare de lucruri, toate anomaliile politicii, toate alunecările sale în mizerie fac parte din noua definiție a normalității. Nu doar la noi, dar pe aici parcă mai rău și mai urât ca oriunde.
Discursul politic pare a fi doar un șir de spasme necontrolate, un lung pomelnic de sudalme care nu-și mai găsește sfârșitul, o obositoare revărsare de insulte, totul băltind într-o mizerie înfiorătoare care ar trebui să îngrozească orice om civilizat, înzestrat cu rudimente de rațiune. Dar nu, e noul firesc.
Politicienii au încetat de multă vreme orice strădanie de a deveni modele respectabile pentru ceilalți. Orice tentativă de auto-scrutare e inutilă, orice reper moral e survolabil, minima decență e un moft, respectul față de valori esențiale e de-a dreptul prostie. Politica înseamnă gheara pe putere cu orice preț, pentru că puterea e desaga din care se umflă buzunarele. Asta e tot. Așa am ajuns astăzi să socotim acceptabile, ba chiar admirabile personaje dintre cele mai bizare, pe care altădată le-am fi privit fie cu milă, fie cu nedisimulat dispreț. Așa am ajuns să aplăudăm grohăind grosolănia cea mai dezgustătoare, mojicia cea mai josnică.
Politica nu mai propune viziune, nu mai mizează pe proiecte- e o etapă depășită, cheltuială inutilă de energie. A reușit în schimb să construiască niște mecanisme uluitoare care anulează orice proces rațional, care transformă electoratul în primitive mașini consumatoare de emoție și nimic mai mult. Totul e concentrat exclusiv pe emoție. Ură, multă ură față de ceilalți. Mai întâi se lucrează temeinic la demonizarea celuilalt, în răspăr cu orice logică, cu dispreț față de adevăr, ignorând orice argument, postulând valori superioare, ingorând sistematica încălcare a exact acelorași valori de un sine care, tot în postulat, devine superior și de neatins. Apoi se introduce teza grupului superior ( ai noștri sunt mai buni, mai educați, mai subțiri), ca atare dacă nu vrei să fii luat drept unul de-ai lor (proști, jegoși, mitocani) musai să zici ca noi, să faci ca noi, să-i înjuri pe ceilalți, să-i urăști și mai ales să ne votezi. Dar sub nicio formă să nu îți rezervi răgaz pentru a cântări argumentele și sub nicio formă să nu ai îndrăzneala de a gândi că ar trebui să ne supunem acelorași canoane. Sau, și mai simplu, să nu cumva să ai îndrăzneala de a gândi. Punct. Doar emoție. Ură. Revoltă. Și doar îndreptată în direcția spre care arătăm noi cu degetul.
Devine evidentă inconsecvența? Discursul pute a demagogie? Huo! Astea sunt judecăți critice, presupun procese raționale, iar rațiunea e abrogată. Doar emoție primitivă. Votezi doar bizuindu-te pe ea sau zbori din bulă. Nu întrebi ce vom face, ce am făcut până acum sau de ce suntem cu adevărat în stare. Ți-am zis pe cine să urăști, marș și urăște, e tot ce se cere de la tine.
Refuzul lui Iohannis de a participa la vreo dezbatere e de înțeles. Oricând îi poate zbura porumbelul, stolul din gură. Echiparea sa intelectuală e mediocră (deci pe măsura contracandidatei), dar dezbaterea ar invita electoratul să măsoare argumente, să compare proiecte, să își folosească rațiunea pentru a cântări idei. Asta e inacceptabil! Vi s-a zis ce trebuie să urâți, marș și urâți! Și pe urmă marș la vot.
De partea cealaltă, Dăncilă apelează, mai modest, mai stângaci, tot la un soi de emoții, văitându-se și milogindu-se. Ce n-a înțeles e că porunca e mai puternică decât milogeala. Așa că marș la vot!
