Se fac treizeci de ani de la perforarea celui mai iubit fiu al poporului și democratura noastră e cu buricul gol și cu scame în nări. Libidoul electoral e prăbușit, cu mucii-n barbă și fără pic de vlagă. Nimeni nu ia în serios alegerile care se apropie sau fleșcăita campanie electorală care scorojește pereții patriei.
Totul băltește într-o lehamite puturoasă, în care ăia nu se mai screm să pretindă că a dat democrația peste noi, iar noi nu ne mai opintim să ne prefacem că înghițim căpșunile astea. Nimeni nu ia în serios pe nimeni. Nici măcar candidații nu se iau în serios pe ei înșiși. E doar o leșinată zbatere după cîteva duzini de laicuri pe feizbucu cel de toate zilele, care azi ține loc și de popă, și de cimitir. Ar fi trebuit să avem, până acum, câteva dezbateri electorale, în care să-i vedem pe ambițioșii ăștia așezați în semicerc și grohăind unul la altul. Nimic. Nicio dezbatere, nicio urmă de proiect politic, nici măcar o scârbă de promisiune electorală, cum e datina. Nimic-nimic. Pen’ că n-are rost.
Candidații își adună, în incinte bine păzite, șeptelul de partid unde behăie discursuri imbecile la care aplaudatul e obligatoriu, pe bază de tabel nominal. Ce sens are să-și rupă mașinile prin gropile patriei la întâlnirile cu rebegiții ăștia de alegătorii? Ce sens are să-și rebegească oasele pe străzi, vorbind cu neamurile proaste când totul e dinainte lămurit, totul e deja bătut în cuie? Singura grijă reală a multora dintre candidați pare să fie să nu cumva să deranjeze securimea prea tare, să nu cumva să se trezească, după alegeri, la zăbrelita. Atât. Plus ceva sifonat de parale de la sponsorii de partid (tot pe bază de tabel).
Parcă e și păcat că-i tulburăm fotosinteza actualului și viitorului președinte pentru a-l pune să grohăie discursurile alea căznite, rostite cu incofundabilul răspăr între text și ton, cu accentul pus aiurea, cu pauzele inoportune și cu prepozițiile rostite exagerat de apăsat, cu vocalele aproximate și consoanele mârâite. El e. S-a stabilit că pe el îl vor românii, de el e nevoie. Nu pentru realizările lui – astea ar trebui ca mai întâi să existe-, nu pentru carisma lui (nu-i de râs, monșer!), ci pentru că e tolomacul perfect, care nu îi deranjează pe băieți, nu încurcă pe nimeni, vrea doar să pape bine și să stea cu curul pe vreun monument de-al lui Brâncuși și să-și plimbe petele de ostropel prin țări cu PIB important.
Asta e. Ridicat din umeri. Căscat fără mână la gură – ce sens are? Lehamite. Niciun damf de feromon electoral în aer, niciun chef, nicio urmă de vlagă la alegători sau candidați, doar o bășină uriașă care acoperă un teritoriu numit România. Asta e. Lehamite. De ce ne-ar păsa? Acum putem pleca din țară doar cu buletinul. Țară? Sanchi. Nicio țară! Doar România.