Sunt nopţi în care te visez, Traiane.
Tu știi că visele sunt un fel de aievea în care nu ne spunem pe nume – ne știm deja după chipuri. Sunt visele astea un fel de iatac al celor neîntâmplate, în care se strâng laolaltă iscoade ale tuturor zeilor de ipsos, ca să vândă muritorilor leacuri pentru galbenul zilei de ieri și candele pentru întunericul celei de mâine.
Sunt nopți în care te visez, Traiane.
Visele alea sunt un fel de bodegă, în care între podea şi acoperiș încape doar muchia unei singure priviri, iar pe țigla pestriță fac conclav corbi joviali, risipind nevermori (Care dintre noi a născocit cuvântul? Eu sau tu care îmi umbli prin vise?) cu miros de absint. Vorbim, în visele despre care îți mie povestesc, despre batalioane de frunze în picaj, pornite să biruiască griurile caldarâmului. Bătrânul Aerostate stă sprijinit de balustrada timpului și privește în jos, către curvele de cartier care își vând silabele pe câte o ploaie și milogii adunați pe sub streșini, cerând de la trecători câte un praf de rugină de la subțioara podului.
În visele în care vii îmi povestești despre visele în care îți venea Nichita – visele, îmi spui, nu sunt epidemii, nu se transmit prin sărut, strănut sau atingerea albului ochiului. Se întâmplă, în nopțile astea, ceva neîngăduit. Pentru că, acolo, în vise, Traiane, acolo sunt mereu mai bătrân decât tine (niciodată mai înțelept). În visele alea tu ești mereu tânăr, cum nu te-am cunoscut, iar eu mereu bătrân, cum n-ai să mă cunoști. Între bătrânețea mea și tinerețea ta e zidul pe care, ca niște proști, îl numim viată, zidul pe care urcă melci pletoși cu geamuri termopan potrivite la cochiliile lor albastre.
În nopțile în care nu te visez, Traiane, dorm și atât. Somnul e felul în care inginerul care a creat lumea în șapte zile odihnește trupul și mintea cele istovite de dorul care mestecă fiecare țesut, fiecare gând, ca un vierme care, atunci când se satură, nu țese gogoși de mătase, ci vise. Visele acelea, ca un fel de bodegă…
