Nu știu dacă vreo altă limbă are un atât de vast registru de termeni care să descrie neamprostenia. Noi îl avem. De ce ? Simplu, funcția crează organul.
Nu înseamnă neapărat că la noi mitocanii ar fi mai numeroși decât prin alte habitate. La fel de bine putem socoti că e vorba de severă atrofie a organului auto-evaluării critice; distingem cu mare ușurință, cu subtilă notare a nuanțelor mitocănia celuilalt, socotind, în același timp, carpeta de pe propriul perete un orgasm al bunului gust, expresia cea mai împlinită estetic a momentului când căprioara se adapă la izvor.
Mai întâi e neamul prost. E socialmente vizitabil, dar își dă în petec. La agape e primul care dă iama în bucate și după ce își umple strachina cu ce e mai de soi, încropește și prin buzunare un fond de rezervă. Apoi e mitocanul. Mitocanul e un neam prost care prosperă, are păreri, dă buzna și își explică întotdeauna râgâielile. Avem, mai departe, mojicul, mahalagiul, ghiolbanul, țopârlanul, gherțoiul, țugulanul, cocletele, mârlanul, fiecare aparte de ceilalți, explorând teritorii deosebite ale relei creșteri. Dacă mahalagiul a abrogat orice discreție, orice înghesuire lăutrică a trăirilor sale, țopârlanul e remarcabil prin dibăcia cu care se scarpină în fund în timp ce pupă mâna cucoanelor. Nu-i poți confunda, dar e la fel de drept că nici cumulul de funcții nu e interzis.
La începuturile așezării noastre ca societate distincția între cei care își imaginau că alcătuiesc lumea bună și „ăilalți” opera mai ales în baza criteriului geografic. Era urbanul care privea disprețuitor ruralul, mai apoi centrul orașului, bulevardul, strâmbând din nas la vederea periferiei, a mahalalei. Împărțirea asta a separat, cumva, categoriile sociale, așa că acesta a devenit elementul de distincție, de la un punct. Societatea era împărțită în domni/doamne și mitocani. Parvenirea era vehiculul care asigura transferul dintr-o categorie în alta. Și a fost des, foarte des folosit. Atât de frecvent încât a apărut gherțoiul, mitocanul pricopsit. Apoi au devenit cu toții tovarăși.
Tot repertoriul deja pomenit a devenit, se vede treaba, nesatisfăcător, de la un punct anume. Neamprostenia avea nevoie de noi și noi termeni care să descrie, cât mai aproape de rigoare, noile sale creații. Segregarea geografică era insuficientă, apăruseră subspecii noi care meritau, aveau dreptul de a purta propriul nume. Așa că s-a trecut la trimiterea la anumite ocupațiuni. În felul acesta am descoperit că avem o societate plină de: țărani, căruțași, birjari, tractoriști, ciobani, macaragii, zavragii și precupețe. Introducerea țăranului în acest nedemn repertoriu e, pentru mine, nedreaptă, dar pentru mahalagiu a fost absolut necesară.
Lucrurile nu se opresc aici. Disprețul celui care și-a permis rame din plastic maro pentru termopanele sale față de ăla cu rame din plastic alb avea și el nevoie de expresie. De aici intrăm în epoca modernă, devenim consumatori (și absolut nimic altceva !) iar de acum intră în funcțiune criteriul echipării. Calitatea plasticului din care e alcătuit tot ce ne înconjoară e definitorie pentru așezarea noastră în categorii. E imposibil să nu fi remarcat cum auto-desemnații specialiști în nimicuri disting o mașină bună de una nereușită – calitatea plasticului.
Un telefon mobil scump te așează la altă masă față de „săracul” (da, e cea mai modernă expresie a disprețului) care n-are aifăun și trebuie să zică mersi dacă e acceptat lângă ușa de la WC. Jacheta cu un crocodil mic, de plastic, așezat pe piept, deschide uși; pantofii ieftini „de la chinezi” trântesc uși. Ca să nu mai vorbim de numărul despre numărul de like-uri sau ochelarii de soare.
Deplasarea spre zoologie era inevitabilă. A apărut un fel de zodiac ne-chinezesc și incomplet. Porc, măgar, dihor, bou, meduză, biban, vacă, găină, gâscă, maimuță, ciocănitoare și curcă ( aici apar complicații meteo și e, musai, plouată). Inventarul e, desigur, incomplet, pășește hotărât pe tărâmul insultei, așa că omitem reperele zoologice cu conotații rasiste sau în orice altfel supărătoare pentru cenaclul corectitudinii politice.
E interesant că, de multe ori, când ne străbate nevoia de a așeza pe unul ori pe altul în vreuna dintre categoriile mai sus pomenite, o facem nu neapărat pentru a-l pune pe acela într-un insectar, ci mai ales pentru a ne întări sentimentul că nu, noi nu, noi cu siguranță nu suntem aidoma. Pentru că nu avem șosete albe, nici pește de sticlă pe televizor, nici carpetă cu „Răpirea din serai”, dar mai ales pentru că, poftim, se vede ? Avem ifăun, nu chinezării ieftine. Și mulțumiți cu această constatare o întrebăm pe casierița de la Lidl dacă ne poate schimba un leu în „două dă cinj dă bani”, că ne „trebe pen’ că’cior”.
