Bunica spunea despre vreun amărât care abia o ducea de pe o zi pe alta că „e sărac ca o zi de marți”. Nu știam, pe atunci, de ce tocmai ca o zi de marți. Nici astăzi nu știu de ce tocmai acea zi e cea mai nevoiașă dintre degetele săptămânii. O cercetare mai adâncă nu-și avea rostul, lucrurile aveau sens, în această simplă rostire, pur și simplu.
„Sărac lipit pământului” era alt mod de a descrie un amărât, exista acolo o nuanță sesizabilă, vorbind parcă despre o stare care nu mai lasă loc de speranță. În ambele expresii exista, vizibilă, o notă de compasiune, care dispărea brusc atunci când era vorba despre cineva atât de sărac că „n-are nici după ce bea apă”. Atunci când venea vorba despre un „cârpă-n cur”, tonul devenea ușor disprețuitor, iar sărăcia descrisă părea însoțită de un soi de tălâmbă fudulie.
Rareori m-am lăsat sedus de nevoia de a idealiza trecutul, de a privi cu prea aplecată admirație spre tărâmul lui odinioară, deși o anume nostalgie e greu de alungat. Dar deseori mă încearcă sentimentul că am lăsat trecutului, cu prea mare ușurință, lucruri de preț. Felul în care, cândva, bătrânii noștri potriveau vorbele pentru a descrie lumea și întâmplările ei face parte dintre lucrurile acelea de preț.
Spunea Moș Mihăilă despre cineva că „e tobă de carte”. Moș Mihăilă era unul dintre hâtrii aceia care știau „să măsoare cerul cu ochii și lumea cu piciorul” – cum chiar el zicea. Nu știu de ce tocmai tobă. Nici nu contează. Despre altul zicea că „are minte bună, dar nu-i toată bună”. Știa că „până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”, dar și că „unde sapă dracul grădină, nu culeg sfinții păpușoi”. Dacă poposeam seara pe la el, la o cană cu vin și o strachină cu nuci, se mai întâmpla să vină vorba despre cele politicești, atunci îmi amintea că „minciuna în politică e ca burta la popi”, dar și că „politicienii sunt ca vracii ăia care știu toate bolile, dar nu cunosc niciun leac”.
Bunicul mă certa că fumez, îmi zicea „tragi fum și sufli zile”. Când i-am adus prima mea carte a vrut să știe dacă „mai cumpără oamenii vorbe” ? Săpa în grădină și-mi amintea că „truda e de la om, rodul de la Dumnezeu”. Citea prin gazete și mormăia nemulțumit că pe acolo erau doar „vorbe într-o doară”. Iarna, știa cu certitudine, „mor frunzele ca să se nască omătul”, iar primăvara „scoate lenea de lângă sobă”.
Bunica a murit în somn. La căpătâiul ei, bunicul îi mângâia fruntea și o întreba: așa se pleacă, Mărie, după cincizeci de ani ? Când a simțit că-i vine și lui vremea ne-a zis că „mă duc la Măria mea, să-i duc vorbă despre voi”. Și a plecat între blajini, pentru că acolo, în satul lor, cei plecați nu se numeau morți, ci blajini.
Îmi spuneau că „apa sapă-n piatră și vorba în suflet”, că „înțeleptul caută, prostul găsește”. Râdeam când auzeam cum careva „strică tocmeala cu o bășină” sau când Moș Mihăilă își mustre feciorul că „te-ai tocmit slugă la lene”! „Vorba e meșteșug, mintea beteșug”.
E bine să păstrăm în minte țara aceea a oamenilor cumsecade. Fie și pentru a avea unde ne ascunde, din când în când, când vrem să fugim dintr-un azi insuportabil.