Ori de câte ori aud pomenindu-se despre „elitele” care ne conduc sau, și mai nostim, despre elitele politice, intru în câte o criză din asta:
Am înțeles. Elite. Sau aia ni se cere să fumăm, fără prea multe comentarii. Problema e că, pentru a admite asta, e nevoie de o severă și permanentă suspendare a criteriilor, lucru de care nu mulți dintre noi sunt în stare.
Firește, nimeni nu are damblaua de a-și imagina că elitele conducătoare se recrutează riguros dintre elitele intelectuale ale unei nații, dar nici nu e ușor de înghițit ceea ce ne silește să constatăm coliziunea cu realitatea și anume că, supărător de frecvent, duduile și flăcăi ăștia sunt recrutați dintre ăi mai nărozi bicisnici care au încăput între ghilimelele lui homo sapiens. De fiecare dată pare să intre în funcțiune o bizară regulă a aproximării: dacă ne-am dori oameni cu viziune, trebuie să ne mulțumim cu personaje cu vedenii; în loc de înțelepți, avem șmecheri; când ne-am dori gospodari, ne pricopsim cu descurcăreți; când pretindem demnitate, primim bosumflați și așa mai departe.
Mecanismele care stau în spatele ascensiunii în politică nu sunt cu mult diferite de cele care funcționează pretutindeni, din păcate, în societatea noastră. Sigur, ne place să credem/sperăm/să ne imaginăm că virtuțile, meritele alcătuiesc ingredientele esențiale ale succesului, dar pe urmă vine evidența și ne dă câte un genunchi în boașe. Și așa ajungem să descoperim că datul din coate, pupatul în cur, slugărnicia, perfidia și nesimțirea sunt constantele care alcătuiesc formula verificată a succesului. În politică, la toate aceste minunate daruri se mai adaugă ceva: sforarii. Nu-i vezi, dar sunt acolo. Lucrează. Sortează, aleg ei în locul tău, au ei grijă să decidă cine poate circula pe șoseaua politichiei și cine nu. Iar pentru ei, pentru sforari, rahaturile alea numite competență, integritate sau mai știu eu cum sunt impedimente de neremediat. Alea or fi bune pentru imbecilii care cred că fac politică pentru a-și sluji popoarele, dar nu funcționează în viața reală, unde dacă vrei să faci politică trebuie ca mai întâi să bei o cafea tare, să-ți tragi trei rânduri de palme peste ochi și să te prinzi repede pe cine trebuie să slujești de fapt. Nu, bre, nu poporul, dă-l dracu !
Când Statele laolaltă ale Americii și omenirea s-au pricopsit cu George W. Bush, mi-am zis că au exagerat de data aia, prea au făcut-o de tămâie. Aiurea ! Hop și Sarkozy ! Țup și Berlusconi, să fie mai cu veselie, mai cu antren. Hai, bre – își zicea măduva rațională din noi – aia e tot ce au mai bun ăia ? Atâta pot ei ? Alea sunt călăuzele pe care și le-au ales pe drumul spre cucurigul prosperității și behehe-ul progresului ? Pe urmă mi-am amintit că noi Băsescu, Eba, Vanghelie și iar m-a luat râsul ca în poza de mai sus.
Mai trece niște vreme, mai vin niște crize și îți imaginezi că s-o mai drege ceva, pe ici, pe colo. Ciuciu ! Nemții nu reușesc să scape de madam Merkel, un băboi prăfuit, fără curaj, fără busolă, o acritură echipată cu o inteligență sub barem, care recită destoinic ceea ce îi spun sforarii. Francezii s-au învârtit de Macron, care e un fel de Bulă lipsit de inteligență, dar plin de complexe și inargumentabile ambiții. Madam May e un fel de coadă de mătură altoită cu un pămătuf ieșit din garanție. Elite, bre ! Elite sadea ! Aia e tot ce au mai bun de dat acele popoare ? Ăia sunt cârmacii, arendașii destinelor unor mari națiuni ? ‘ai de curu’ lor !
Ne putem fuduli că, măcar din punctul ăsta de vedere, suntem și noi în rândul lumii. Hai, vânjoșilor, că puteți fi anti-pesediști și în același timp să constatați că nen’tu Iohannis e un prostache puturos, ranchiunos și parvenit. Despre ce e în partea ailaltă nu mai zic că iar râdem până se taie vitamina. Ceea ce e totuși uimitor e să vezi cu câtă râvnă oameni zdraveni la cap se încaieră în numele prostonauților ăstora, cu cât sârg încearcă să se convingă pe ei înșiși că prostului lor îi curg balele mai rar decât prostului ălorlalți.
Monșer, păi dacă o ținem tot așa, în curând ajungem monarhie și ni-l punem pe PrinsPol rege. Che se fii prosperitet la Rumanii che io dorit.
