Ideea celor de la PSD de a organiza un referendum prin care să se impună o definiție a căsătoriei (și implicit a noțiunii de familie) are, în proporții comparabile, susținători și inamici. Lucru perfect firesc, într-o dezbatere democratică, și inevitabil într-o discuție între români. Și e vorba doar despre ideea organizării unui referendum, nu despre subiectul asupra căruia se cere răcnetul vox populi.
De principiu, o consultare a cetățenilor este întotdeauna binevenită. Cu atât mai mult când este pusă în discuție o chestiune fundamentală pentru definirea arhitecturii unei societăți. Opoziția față de organizarea unei astfel de întrebări adresate poporenilor e cumva, din această perspectivă, de neînțeles. Sigur că există chestiuni mult mai grave care ar merita o mai viguroasă dezbatere publică, fără îndoială frământările societății românești nasc întrebări mult mai importante și e de necontestat că un asemenea demers presupune costuri semnificative. Dar asta nu face acest referendum nici inutil, nici inoportun.
Adevărata dezbatere este legată tocmai de tema propusului referendum. Cei care afirmă nevoia de consacrare a unei definiții conservatoare pentru căsătorie și familie susțin ideea consultării populare, având credința că opinia majoritară converge în această direcție, adică exact același motiv pentru care se opun cei care nu doresc o astfel de conversație acum. În cele din urmă, discuția despre organizarea referendumului e ea însăși o discuție despre viziunea asupra definirii instituției căsătoriei, ceea ce face cu atât mai mult necesară consultarea publică. Da, majoritatea poate fi uneori tiranică, deseori anacronică, dar ea este cea care decide într-o democrație. Dacă ne mai dorim o democrație, lucru cel puțin discutabil în condițiile în care începem deja să ne acomodăm că deciziile sunt luate de minorități zgomotoase, de tumultul străzii sau de mecanisme oculte.
Întreaga conversație are de fapt un unic subiect, pe care cam toată lumea evită să-l rostească deschis, pentru că, deja, corectitudinea politică amputează conștiințe, așează botnițe și sugrumă voci. Acel subiect este căsătoria între persoane de același sex – sau, dacă e să privim la razna lumii, între persoane cu sex incert. Despre asta vorbim. Și e bine să o facem deschis. Chiar dacă ne blochează Facebook, chiar dacă ne aruncă Google într-o fundătură a internetului.
Acum, că am stabilit despre ce discutăm, să încercăm să vedem cum stau lucrurile. O bună parte a societății occidentale a consacrat deja, juridic, căsătoria între persoane de același sex. O parte consistentă a conversației politice occidentale este confiscată de permanenta trăncăneală despre politica identitară, lucru care ar putea fi admirabil dacă formele pe care le capătă nu ar fi de a dreptul grotești. Totul pleacă de la concepția – pe care o consider fundamental greșită – că identitatea unui individ e chestiune care ține exclusiv de opțiunile proprii și ignoră cu desăvârșire datele concrete. Așa ajungem în situații de-a dreptul aberante în care o tânără, Rachel Dolezal (foto), născută din părinți de origine cehă, respectiv suedeză, să pretindă că ea este, de fapt, o tânără negresă pe nume Nkechi Amaro Diallo. Iar unii consideră țicneala asta ca un act de mare curaj și o expresie de vârf a gândirii neo-liberale.
Un alt exemplu, încă și mai spectaculos, este cel al lui Adam Wheeler, care a decis că, de fapt, el e o femeie filipineză, pe nume Ja Du.
Adam Wheeler/ Ja Du
Ambele exemple vorbesc despre oameni care, rațional vorbind, ies din parametrii normalității. Fie că e vorba de afecțiuni psihice, de dorința de a șoca sau de orice alte tulburări, nu putem vorbi nici despre normalitate aici. Nici nu e obligatoriu să fim cu toții normali, încadrabili în definiția comună și plicticoasă a normalității, dar există o diferență ne neignorat între ceea ce alegem noi pentru noi și ceea ce putem pretinde societății. Adam Wheeler/Ja Du se poate considera o femeie filipineză, dacă așa îi cășună, ba mai mult, nu are decât să se considere frigider, fructieră sau sticlă cu bere. E în întregime treaba lui, nu ne privește și nu avem a ne da cu părerea. Problema apare atunci când un astfel de ins tulburat și susținătorii aberanți ai ideii de corectitudine politică au pretenția ca întreaga societate să își schimbe percepțiile, credințele, criteriile, cu alte cuvinte să se reinventeze doar pentru a-l face pe Wheeler să se simtă confortabil.
Firește că Wheeler nu poate fi exclus din societate, nu trebuie discriminat pentru opțiunile lui. Dar, repet, opțiunile sunt ale lui. Îl privesc. Nu poate pretinde societății să își redefinească viziunea și să accepte că asta e definiția corectă pentru ceea ce cu toții înțelegem ca fiind o femeie filipineză. E aberant. Pentru că există deja milioane de femei filipineze care reprezintă elementele corecte de definiție. Iar Wheeler, place sau nu, e doar un bizar, un marginal. Or tocmai aici e problema, în faptul că adepții acestui tip de gândire au pretenția ca marginalul să devină parte a normei. Altfel zis, definiția firescului ar trebui lăbărțată astfel încât să poată înghiți orice, fără noimă, dar politic corect. O astfel de societate, cu astfel de valori devine un non sens. Conform unei astfel de gândiri, putem oricând considera că o scrumieră este o pensionară norvegiancă sau că șoferul de taxi e o macara de pe un șantier de construcții. Lucrurile devin aberante. Nicio mișcare politică nu poate reformula legile naturii, nici nu poate altera percepțiile. Oricâtă elasticitate am pretinde, oricât de generoși ne-am dori, există firescul și marginalul. Simplu. Avem datoria de a-i trata pe cei altfel ca pe egali, dar nu ni se poate cere să-i privim ca pe altceva decât ceea ce sunt. În cele din urmă, toată țicneala asta cere doar să devenim teribil, teribil de ipocriți, să pretindem că da, Wheeler e o filipineză, că da, Dolezal e negresă și da, căsătoriile între cupluri de același sex sunt ceva absolut firesc.
Globalizarea, cu toate consecințele ei, se va produce, mai devreme sau mai târziu, în mod natural. E inevitabil. Vremea în care vom trăi într-un imens sat global nu e departe. Dar lucrul acesta va trebui să se întâmple, așa cum a început deja, în mod natural, nu pentru că unii au decis asta, nu pentru că unii au forța de a impune asta. Dacă unele societăți occidentale au ales să consacre prin lege căsătoriile între persoane de același sex e lăudabil. Ce nu mai e lăudabil este atunci când acele societăți încearcă să impună asta și altora. Ideea că apartenența la o anume comunitate de state înseamnă obligatoru aderarea la un sistem de valori pe care îl impun unii e fundamental greșită. Respectul față de diversitate, altfel mereu invocat, se oprește aici. Faceți ce spunem noi, nu ce e bine pentru voi, nu ce credeți voi că e bine pentru voi, spun cei care azi se socotesc puternici. Or lucrurile nu pot funcționa deloc așa, nimic din ceea ce e impus nu durează, istoria poate depune mărturie.
Există o colosală mașinărie de fabricare a consensului, de manipulare a percepțiilor. Politicieni, mass media, giganții internetului, Hollywood, toți lucrează destoinic pentru a anula ceea ce credeam noi că definește firescul și pentru a ne convinge să renunțăm la criterii, la bun-simț, la rațiune pentru a admite o nouă definiție, mult mai încăpătoare, așa cum spuneam mai sus, atât de încăpătoare încât devine lipsită de sens. Iar dacă nu ești dispus să mimezi măcar conformarea la noua ordine ești suprimat, blocat pe Facebook, alungat de pe Twitter, ascuns de Google.
Iată de ce referendumul pune, de fapt, mult mai multe întrebări decât cea rostită. Admiterea căsătoriilor între cupluri de același sex nu înseamnă nimic pentru societatea românească. Homosexualitatea e un fenomen absolut marginal, cei care au o astfel de orientare și și-ar dori întemeierea unei astfel de familii sunt extrem, extrem de puțini (personal nu am auzit de ala ceva, dar asta e irelevant). Acceptarea căsătoriei pentru cuplurile homosexuale nu ar schimba mai nimic, obiectiv vorbind. Nici nivelul nostru de bunăstare, nici rânduirea societății noastre. Pentru că, așa cum am spus, e vorba despre ceva periferic, nesemnificativ ca pondere. E vorba despre oportunitate.
Va veni o vreme în care cei mai mulți români vor putea accepta ala ceva fără probleme. Pentru că vor cunoaște homosexuali care vor să își întemeieze familii, pentru că îi vor vedea ca pe semeni absolut normali din toate celelalte puncte de vedere și pentru că vor înțelege nevoile acestora. Pentru că orice om trebuie să poată decide pentru sine alături de cine dorește să își ducă zilele. Vremea aceea nu a venit încă. O impunere a adoptării unei astfel de instituții nu ne-ar face mai toleranți, dimpotrivă, ar stârni și mai multe resentimente din partea unei majorități care s-ar simți ignorată.
Referendumul va avea loc. Foarte probabil nu va întruni cvorumul necesar, așa că va deveni ineficient din punct de vedere juridic. Politicienii noștri vor ceda, mai degrabă mai devreme decât mai târziu, presiunilor externe și vor admite căsătoriile între persoane de același sex. Iar toată conversația de acum va părea inutilă. Dar nu e. De ce? Vom vorbi despre asta într-un articol viitor.
