Statul paralel, pe care îl pomenește autorul în titlu, e o chestie atât de dată naibii încât, înainte vreme, chiar Eminescu i-a dedicat niște stihuri. Iaca: „era pe când nu se zărea, azi o vedem și nu e „. Deci chestia. Iar dacă nu despre asta vorbea domnul Eminescu în poemul său, atunci să afle că e un neinteresant.
Putem renunța la referințele geometrice și îi putem spune „statul din umbră”, sau, într-o formulare mai tenebroasă, i-am putea zice „statul din beznă” ori, mai poetic, „statul din negură”. Nu contează, oricum, ce fel alegem să-l poreclim pentru că se descurcă bine și fără creștinesc botez.
Când vine vorba despre dihania asta întâlnești două tipuri de atitudini. Prima e revolta celor care afirmă că existența acestei obscure, dar extrem de toxice cabale ne mănâncă ficații. Cea de a doua e a celor care pretind că nu-l văd, că nu există, că asta e doar o poveste de speriat ornitorincii. Doar că pe ăștia din urmă îi vezi clipind des, făcând ‘oț cu ochiul și hlizind a batjocură. Până la urmă, ca întotdeauna, atitudinea față de porcăriile de tipul ăsta depinde de poziționare, adică dacă ai de tras ponoase sau foloase de pe urma golănelii numite statul paralel.
Unii zic „unde-i, bre, că nu-l vedem! de ce nu-l văz dacă iezistă!”. Moment poetic. Nu-l vezi pentru că e ca vântul! Am încheiat momentul poetic. Dacă vezi cum zboară acoperișul, atunci poți deduce existența vântului. Sau aștepți să te izbească în față, cum îi izbește și pe ceilalți și atunci o să constați, ce chestie, că există.
În sufrageria lui Oprea, în via lui Ghiță, statul paralel își scrie opera. Mecanismul despre care vorbim e, în aparență, simplu. Instituțiile statului sunt populate cu oameni. Unii aleși, alții nu. Cei aleși trec, de regulă, printr-o severă colonoscopie politică înainte de a ocupa vreo demnitate publică. Sunt supuși unei serioase scrutări fără de care, cel puțin teoretic, nu ar putea aduna voturile necesare. Ceilalți nu. Nimeni nu-i votează pe securiști, pe oamenii lor din presă, din justiție. Ei sunt acolo. Mereu. Mandatele șefilor pot avea o durată limitată, dar ei, ăia nevotați, de multe ori neștiuți, rămân acolo. Coldea, Dumbravă, Portocală, ș.a.m.d. . Până când calcă prea grav pe bec și trebuie să plece. Abia atunci aflăm, de cele mai multe ori, despre existența lor. În servicii, în justiție, oriunde există forța represivă a statului ai să dai peste ei. Peste protocoalele dintre ei.
Victimele cele mai sigure ale lor sunt tembelii din politică (ăia aleși, chipurile) care cred că pot face blaturi cu băieții, că se pot folosi de ei. În vie, în sufragerie, în Costa Rica. Și-o merită.
De cele mai multe ori, ăștia, paraleliștii, sunt în poziții cheie, în care servirea intereselor României ar trebui să fie prioritatea absolută. Sanchi ! Prioritatea lor e propria chivernisire, iar dacă asta înseamnă să se facă preș în fața unora de pe afară care nu întotdeauna vor binele României, asta e ! Ghinion ! Spre deosebire de ăia aleși, când pică, ăștia pică bine. Nu-i trimite nimeni la loc răcoros, pentru ei se găsește întotdeauna o sinecură călduță.
Toți, dar toți politicienii care au ajuns la putere, la noi, au crezut că se pot înțelege cu paraleliștii, cu beznarii. Până s-au fript. După ce s-au fript, s-au revoltat. Alții au luat alt traseu. Gândiți-vă la un tolomac care se pregătea și el să candideze la o chestie. Un fel de neica nimeni cu muci. Și pică dosarul. Audieri, procurori, fezandare, re-educare, tot ce trebuie. Și după aia tolomacul devine, subit, șef de partid și vajnic apărător al paraleliștilor. Vă spuneam mai sus că ăștia sunt ăia care întotdeauna și-o iau. Și o merită.
Pe urmă vă gândiți la un mucos care are și el idei despre ce ar trebui să fie politica. Tot candidează la o foarte mare primărie, însoțit de franțuzoaica lui. Lumea îl bagă în seamă, unii îl iau în serios, iar mucea și franțuzoaica pun de un partid. Tot felul de licheni se atașează la partidul mucilor, cum era de așteptat, băieții buni au grijă ca partidul să existe, să respire și să intre în Parlament. După aia lui Mucea i se spune: bine, merci, pa ! mai departe nu mai e nevoie de tine. Franțuzoaica e trimisă și ea să graseieze la altă masă, iar partidul mucilor apără statul paralel și, în același timp, pretinde că acesta nu există.
Toată porcăria de la noi își are sorgintea prin alte părți, acolo unde statul ăsta din beznă a căpătat proporții de-a dreptul înspăimântătoare, punând în pericol chiar existența statului autentic. Iar acolo devine președinte un căpiat care, pentru prima dată în istoria lor, n-are chef să facă înțelegeri cu ăștia, ci vrea s-i belească. Încet, cu răbdare, înghițind tot ce de înghițit, dar urmându-și cu îndărătnicie planul. Ei bine, ăsta e momentul în care și pe la noi începe să bântuie angoasa, încep să se înmoaie genunchii. Apar protocoale la lumină, apar demiteri, apar scrisori, apar scrisori despre protocoale. Meci complicat.
Ultimul paragraf conține, de regulă, îndemnuri, concluzii înțelepte și predici. Acest ultim paragraf conține doar un căscat. Căscatul se ia.
