Nu reușim să ne lepădăm de complexe. Nici nu ne străduim, nici nu prea vrem să ne depășim condiția de argați speriați care ciulesc urechea la orice zgomot care vine din odaia stăpânilor.
Scrisoarea lui Rudy Giuliani îmi provoacă aceiași tresărire pe care mi-o stârnea vreo băgare în seamă a lu’ conu’ Klem, o bosumflare a coanei Angelika sau îmbățoșările mai știu eu cărui crăcănat care avea a ne mustra ca pe ruda necioplită din provincie care nu știe unde să-și așeze papornițele. Nu văd de ce ar trebui să-mi fac vânt cu evantaiul de emoție că Nea Rudy s-a gândit să ne scrie. Doar pentru că, de data asta, sunt de acord cu ce scrie în răvaș? Doar pentru că de data asta e „d’ai noștri” ?
Da, sunt de acord cu ce spune Nea Rudy în epistolă, dar nu-mi spune nimic din ce nu știam. Sunt lucruri pe care le-am spus mulți dintre noi, multă vreme. Nu era nevoie ca lucrurile astea să fie traduse în engleza dolarului ca să capete certificare, mersi ! Scrisoarea fostului primar al New York-ului e importantă, dar nu din perspectiva asta, ci pentru că indică o schimbare de direcție (pe care, de altfel, o cam vedem cu ochiul liber de mai bine de un an) a politicii administrației americane. Asta e vestea bună. Vestea rea e că, din nou, trebuie să o luăm în traistă fără să ni se ceară părerea.
De vreo douăzeci de ani, cei de la Washington au cam făcut ce au vrut pe aici, pe la noi. Și noi am ținut-o langa cu parteneriatul, ne-am bucurat de fiecare mângâiere pe creștet, am țopăit la fiecare șut în cur, de parcă destinul acestei nații era tocmai acela de a-și face fericiți stăpânii de la dracu-n praznic. Mereu gata să ne gudurăm, niciodată capabili să cerem ceva, fie și măcar o brumă de respect. Pentru politicianul român Washington-ul e cea mai meseriașă gașcă de bătăuși din mahala. Dacă îl supără adversarul politic băștinos trebuie doar să sune caftangiul de la Washington și vine ăla imediat să spargă niște boturi. Totul e să-i fie plătite facturile întocmai și la timp.
Parteneriatul, sanchi, strategic e un căcat. Nu există. Decât dacă ne așezăm pe bordură și convenim că o relație în care noi dăm ce ni se cere și ei ne mai trag câte un șut în cur reprezintă expresia modernă a conceptului de parteneriat. Transformarea sistemului de justiție într-o dezgustătoare mașinărie de anulare a votului popular, într-un insuportabil mecanism de presiune politică e opera desăvârșită la cererea și cu ajutorul partenerului strategic. Adică una dintre scârboșeniile despre care vorbește Nea Rudy în scrisoare. Să trăiești, Nea Rudy, mai luăm un gaz ?
Acum la Washington s-a schimbat gașca, s-a împuțit varza așa că trebuie să mutăm iar mobila prin garsonieră. Că oamenii ăia vor să joace altceva pe aici. Nu contează ce vrem noi, ce votăm noi, ce destin ne-am dori. Contează ce vor stăpânii. Dacă nu ce zice Trump sau ce zice Giuliani, atunci măcar ce zice Merkel. Sau ce zice Soros. Sau ce zice oricine, numai român să nu fie.
Asta e problema. Ne refuzăm sistematic orice viziune, orice proiect propriu, orice șansă de a deveni stăpâni, într-o măsură rezonabilă, pe propriul destin. Și asta doar pentru că găștile de bătăuși rezolvă chestii pe care ai noștri sunt prea puturoși sau prea tâmpiți ca să și le rezolve. Sau pentru că bătăușii aduși de unii nu pot fi rupți decât de alți mardeiași, pe care trebuie să-i aducă și ăștialalți.
Altfel, sigur, Giuliani e unul dintre greii republicani, probabil unul dintre cei mai influenți oameni din GOP, la acest moment. Și, desigur, Giuliani e unul dintre oamenii importanți ai lui Trump. Am spus-o deja, lucrurile pe care le spune sunt corecte și nu sunt de ignorat, iar direcția pe care a pornit Casa Albă e una care ar trebui să ne convină dacă știm să profităm de context. Trebuie doar să decidem dacă, din nou, ne lăsăm duși, fericindu-ne că , de data asta, direcția ne convine sau încercăm să îi convingem pe cei pe care îi numim parteneri că putem merge și singuri, fără să fim împinși de la spate.
În SUA, Trump a câștigat deja meciul cu democrații. Doar că democrații încă nu și-au dat seama de asta. Se va vedea și la alegerile din noiembrie. Noua politică americană poate reprezenta o oportunitate și pentru noi. Dacă renunțăm la temenele și încetăm să mai stăm cu ochii beliți către poartă, așteptând să vină răvașele. Lucru de care mă îndoiesc că suntem în stare.
O mai spun o dată, în încheiere: scrisoarea lui Giuliani e corectă și nu e de ignorat. Nu asta e problema. Nu Giuliani, nu scrisoarea. Ci noi. Dacă vom continua să trăim din răvașe, o vom duce ca și până acum. Azi mă poate bucura scrisoarea lui Giuliani, iar pe alți români, nu mă îndoiesc, îi scoate din sărite. Așa cum, cu niște ani în urmă, pe ei îi bucura bilețelul lui Barroso, iar pe mine mă înfuria. Răvașele, prieteni, sunt una dintre grelele cauze ale dezbinării noastre.
