Aurică Kilogram era un soi de mică legendă printre fârtații ospătari, dar mai ales printre consumatori (adică bețivani de carieră, că pentru mâncăi nu existau prea multe opțiuni). Vorbim de perioada de până în ’89, că de perioada de după vorbim puțin mai la vale. Rotofei, cu o cheliuță vânjoasă, lucind mereu nădușită chiar când frigul cel mai abitir mușca din carne, ochi mici, verzui, ciupind de sub sprâncene vânjoase tot ce se putea ciupi despre mușterii care-i intrau în cârciumă. Iar omul era geambaș priceput. Dintr-o scurtă căutătură citea câte parale face mușteriul, ce a mințit în CV (pe atunci nu exista prosteala cu CV-urile, dar de mințit se mințea zdravăn), ce hram poartă și la a câta vodcă începe să spună la pompă fonfă.
Te lua în primire în funcție de evaluarea anterioară. Iar Kilo (cum îl alintau locatarii, pentru că acolo ăia erau mai degrabă locatari decât consumatori) citea impecabil. „Nu servim fără mâncare’ era replica seacă, șuierată, care ținea loc de salut dacă mirosea machitori profesionști. Iar mâncarea însemna niște slinoase „chifteluțe de pește”, rămase de la parastasul lui Ștefan cel Mare, care erau transmise de la un bețivan la altul, pentru că nimeni nu era atât de beat sau atât de cretin încât să mănânce mizeriile alea. Kilo nici nu avea pretenția asta. Trebuia doar să le plătești.
Dacă te mirosea mai amărăștean, te lua scurt cu: Ia zi! Ăia aflați în trecere prin oraș, care nimeriseră acolo sperând să bage în ei ceva substanță nutritivă primeau, cu glas plictisit: Ciorbă de perișoare și șnițele, al’ceva nu e! Dar mai exista o situație, asta se întâmpla când radarul lui intra în funcțiune și mirosea organe. Organele erau activiști, securiști, sanepid, poliția economică și așa mai departe. Atunci brusc ochii deveneau mai vii, pe moacă își atârna un zâmbet servil, se încovoia regulamentar și pe un ton slugarnic miorlăia:
-Ce dorește domnii?
Domnii nu erau picați din cer, așa că știau care e diferența între ce își pot dori și ce pot găsi, dar mai știau că ei pot găsi chestii la care amărăștenii ăilalți nu puteau visa. Așa că începeau explorarea, aia aveți, dar aia găsim? Iar Kilogram rânjea complice și îi asigura că „găsim noi/ne descurcăm/pentru dumneavoastră găsim”. Ăia se ghiftuiau, proștii de la alte mese înghițeau în gol, ba câte unul se găsea să mormăie câte ceva, dar era iute pus la punct.
Ăsta era Kilogram. Iar atunci era epoca aia de rahat, pe care ne face plăcere să o înjurăm pentru că avem de ce. Acum descoperim că, azi, când rahatul ăla de comunism a devenit doar materie de sinecură pentru gargaragii, alde Kilogram are vrednici urmași în ceea ce cu inconștiență numim clasa politică. Politicienii români, la fel de manierați, delicați și onești ca alde Kilogram, au aceeași tehnică și cam aceleași metehne.
Politicianul român e gata să pizduiască o babă care se vaită de inundații, îi trimite la muncă (la muncă, bă!) pe puturoșii de nepoliticieni, dar devine brusc servil și cocoșat ca virgula când vede mutră de străineț. Pentru ăștia… cum le zice, ăștia, bre… ptiu, ce lapsus! Rumânii, monșer! Pentru ăștia e cu „la muncă/nu mai furați/hai sictir!” pentru ăia de afară e cu „Ce dorește domnii?”.
Și domnii a dorit. Niște petrol, niște gaze, niște energie electrică, niște aur, oligopol în comunicații, oligopol pe piața financiară, aluminiu, metalurgie. Iar când domnii dorește, „găsim noi/ne descurcăm/pentru dumneavoastră găsim”. Iar domnii primește, ce să facă? Primește, oftează și întreabă: da’ facilități e? Iar Kilogram îi asigură „găsim noi/ne descurcăm/pentru dumneavoastră găsim”. Ăia mai oftează o dată și primesc. În silă. Să ne facă un hatâr. Pe urmă pleacă și povestesc că rumânii sunt amărășteni, că țara e de căcat, noroc cu ei că ne-au luat petrolul/gazele/aurul/etc. să ne scape de griji. Iar alde Kilogram e fericit, că poate îl mai lasă consumatorul din ambasadă să stea arendaș o tură, că are copii de crescut și școala la Londra e scumpă, iar ratele la merțan nu se plătesc singure. Pe urmă își amintește de ce trăiește el, ditamai Kilogram, așa prost. Și zbiară : huo! la muncă, bă!
Ajunge Kilogram pe peluza Casei Albe și e atât de fericit că nu l-au pus să se descalțe încât, gudurându-se pe lângă nen’su Trump, îl roagă frumos să ne ia niște bani, că tare ne mai încurcă și ducem mare lipsă de fier ruginit împachetat în ambalaj de armament.
Chifteluțe de pește servește cineva? Nu? Dar gaze din Marea Neagră? Că și în mare e pește.
