Nu mai puțin de 14 mitinguri, mitingele, marșuri și îngrămădeli au avut loc sâmbătă în București. De la marșul „fetele cu fetele, băieții cu băieții”, până la mitingul PSD. E normal, e vară, cald, mai iese lumea la un grătar, la un protest.
Cele mai multe, furibunde și bizare reacții, le-a stârnit, previzibil, mitingul organizat de PSD. Avem acum certitudinea că suntem poporul cu cel mai mare consum de insulte pe cap de locuitor. Măcar atât.
Dacă i-a ieșit ceva lui Dragnea, sâmbătă, a fost demonstrația că, deocamdată, convocatorul de partid bate feisbucul. Ăsta a fost și principala cârcoteală a anti-pesediștilor, înainte de eveniment. De parcă ieșirile pe maidan trebuie să fie doar neautorizate, fără ca cineva să își asume responsabilitatea pentru ce s-ar putea întâmpla acolo. E limpede că manifestarea a fost organizată de către PSD, lucrul acesta s-a făcut transparent, la vedere, nu văd care e e, aici, problema. Ai lui Dragnea au dreptul de a se face auziți la fel ca oricine altcineva, așa că mormăielile astea nu-și au rostul. Că, din păcate, cei de la PSD au ratat ocazia de a și spune ceva, asta e o altă discuție.
Am spus-o înainte de eveniment și nu mi-am schimbat părerea: nu văd care a fost rostul acestei aglomerații. Care era, de fapt, mesajul? „Un miting contra abuzurilor” au spus cei de la PSD, ca să spună ceva. Enunțul vag, dar răstit, nu descrie nimic. Pentru că, în timpul ăsta, ministru justiției, Tudorel Toader, pare lăsat să lupte de unul singur, acolo unde se duce adevărata luptă. Pentru că societatea românească este deja suficient de spartă în bucăți și nu aveam nevoie de încă un eveniment care să demonstreze asta.
Mitingul organizat de PSD, a fost un succes din motive pe care, se pare, nu le-au înțeles nici organizatorii. Și demonstrația că nu au înțeles e oferită de discursurile găunoase, tembeluțe și de demagogia nădușită a celor care s-au înfipt la microfon. Există în societate o masă importantă de oameni, care nu sunt neapărat susținători ai PSD, pentru care lucrurile au mers prea departe. Există un număr uriaș de oameni pentru care a devenit insuportabil ca orice conversație publică să fie acoperită de gălăgia #rezist, care aveau nevoie să arate că societatea românească e ceva mai diversă, că piața publică nu e doar a rezistacilor, că ceea ce au ei de spus e la fel de important. Prezența acestora a dat gravitate mitingului, chiar dacă ei nu au ajuns la microfon, chiar dacă nu au fost aduși cu autocarele lui Dragnea.
Reacțiile pe care le-am găsit online, după întâmplarea de sâmbătă, sunt simptomatice pentru bolile societății românești. Am văzut mesaje care susțineau precaritatea intelectuală a participanților la miting, a susținătorilor PSD, în general. Or tocmai acele mesaje, felul în care erau formulate, erau o spectaculoasă demonstrație a deficitului intelectual. De altfel teza asta, că electoratul unora e mai breaz decât electoratul altora, e în sine o dovadă de prostie gravă. Atunci când aritmetica lucrează împotriva ta, când mecanismele democratice te transformă într-o minoritate, zgomotoasă, dar minoritate, poate părea seducătoare explicația că acea minoritate e măcar intelectual superioară. Și ignori demonstrația, care curge peste tine și vădește că nu e deloc așa. Nu, iadul nu e nici la stânga, nici la dreapta. Nici raiul. În România, iadul e pretutindeni, de-a valma, iar raiul e ceva care încă așteaptă să fie zidit.
Nu o să fac un inventar al abjecțiilor grohăite de tot felul de neisprăviți, nu folosește nimănui. E grăitor nu pentru ceea ce contestă aceștia, ci pentru ceea ce afirmă! Iar acolo e vorba despre ură (împotriva pensionarilor, femeilor, celor din mediu rural, etc. etc. etc.) și un întuneric care amintește de fascism (am tot evitat cuvântul). Dacă ai fi dispus să pleci urechea la ce au de reproșat pesedeilor, ura fără stavilă îi face de neluat în seamă. Alternativa pe care o propun ei înseamnă ură, suprimarea oricui are o altă părere.
În fine, discuția despre numere. Aici lucrurile devin deja ridicole. Am văzut oameni pe care îi socoteam rezonabili, mințindu-se cu voce tare, retencuind evidența pentru a se amăgi, ei între ei. Așa se face că evaluările legate de participarea la miting merg de la 15.000 până la peste 500.000. Vorbim despre același eveniment. Cel care afirma că au fost cel mult 15.000, era ferm convins că, în iarnă, ei fuseseră aproape un milion. Și orice demonstrație contrară era cheltuială inutilă de vitamine. Discuția asta despre dimensiunea maselor, purtată de ambele părți, e nu doar prostească, dar de-a dreptul nesănătoasă. Forța argumentelor nu depinde de dimensiunea mulțimilor. Dar da, în război, masa e un argument în sine. Poate suntem în război și atunci tot ce scriu eu devine lipsit de sens.
Cei de la PSD au avut, fără îndoială, numerele de partea lor. Dar asta nu înseamnă nimic. Pentru că cei mai mulți dintre cei strânși în piață se aflau acolo din alte motive decât cei strânși pe scenă. Pentru cei de la PSD mitingul a fost un exercițiu de aritmetică. Un fel de „ne-am strâns ca să fim mulți”. Bine, și? De la cei care au fost acolo am auzit mesaje mult, mult mai articulate decât de la cei care au interpretat la microfon. Era mai util ca acele mesaje să fie auzite.
Încântat să descopere că partidul său încă are capacitatea de a organiza aglomerări, Dragnea anunță un nou miting, mai numeros în participare. Ce n-a anunțat încă e care e rostul acelui viitor miting. Cum partidul său e încă la guvernare, iar alianța pe care o conduce încă are majoritate în Parlament, m-aș bucura ca acel viitor miting să fie despre unitate, în anul centenarului unirii. Dacă însă totul devine o competiție a agregării de mase, lucrurile o vor lua razna. Oștile, cu atât mai mult cele tot mai numeroase, au nevoie de un război. Noi nu.
Suntem într-o râpă din care ar fi bine să ieșim cât mai iute. E o chestiune de supraviețuire. Dacă rămânem încrâncenați în convingerea că există doar ai noștri și ai lor, că ești cu noi sau ești cu ăia, că adeziunea la o mișcare trebuie să ne asurzească și să ne orbească, astfel încât să nu mai auzim ce au de spus și ceilalți, atunci nu ne vom supraviețui. Ne vom trezi că am devenit două popoare. Sau trei. Care nu mai încap în același spațiu împreună. Iar asta se va întâmpla nu pentru că nu am crezut, nu pentru că nu ne-a păsat. Am crezut doar în noi și ai noștri. Ne-a păsat doar de noi și ai noștri. Iar noi și ai noștri, vom descoperi prea târziu, nu înseamnă un trecut, un viitor, ci un semn electoral, tipărit pe hârtia ieftină a unui buletin de vot, pe care nu l-a folosit nimeni.