Am fost tentat, de multe ori, ca atunci când vorbesc despre politica de la noi să fac o distincție între politicieni, oameni politici și oameni de stat. Mi se părea că ar trebui să existe o astfel de distincție, care să despartă țambalagii politichiei de oamenii cu idealuri care populează politica. Vax. Pură teorie. La nivel teoretic distincția pe care o căutam poate supraviețuiește, în realitate nici măcar de țambal nu poate fi vorba, câtă vreme avem doar o hărmălaie fără de sfârșit în care se întrec grupuri de damblagii să arate care face mai multă hărmălaie lovind cu ranga capacul de la tomberon.
Gângav, agresiv și gregar, politicianul român nu îndrăznește să rostească ce gândește, pentru bunul motiv că nu are ce. Pentru că gânditul cu mintea proprie e un act de cutezanță care intră în violentă coliziune cu ceea ce se înțelege pe la noi că ar trebui să fie încapsularea într-un partid. Pentru că dacă ți-a dat partidul, te-a pus partidul, te-a uns partidul sau, pur și simplu, ești prin partid, atunci zice ce ți se zici să zici, nu e loc de improvizație, nu te aventurezi în exerciții de logică și nici nu ciupești retorică de buci. Că te-ai ars. Partidul știe. Iar partidul e conducătorul. E liderul. Bossul! Ciumetele care le știe el pe toate. Și care, de fapt, e la rândul lui ocupat ca în tot ce face temenelele lui către naiba cine știe care cancelarie occidentală să fie cât mai vizibile pentru a binemerita plictisita mângâiere pe creștet și, poate, o poză două cu alt ciumete, un ciumete din vest. Adică Vest. Cu majuscule.
Ce ideologie! Care viziune! Avid de arătare în ochii lumii, politicianul nostru îndoaie scaunule televiziunilor, unde se duce să apere ceea ce nu poate fi apărat, să susțină ceea ce nu e de susținut, să maimuțărească ceea ce crede el că ar trebui să fie argumentație, chiar când e vorba de lucruri inargumentabile. Autentice drone, fără personalitate, fără glas propriu, zic ce li s-a zis să zică, molfăie aceleași fraze băloase, clefăie aceleași lozinci, mozolesc același invective pe care le-au primit pe inventar de la partid.
Rarele, extrem de rarele tentative de disidență n-au legătură cu principiile, cu valorile ideologice sau cu credințele profunde; sunt mai degrabă crăcănate bosumflări – că n-a fost, pus, că nu i s-a dat, că n-a fost uns.
Credința de neclintit a trăitorului din politichie e că atunci când aude dangătul clopotului, trebuie să zbiere și el. Așa că se proptește în craci, crăcănat, și zbiară cât îl țin bojocii: Zdranga- Balanga! Și nimic, nimic nu l-ar putea convinge că răcnetul lui, că răcnetele lor sunt mai prejos de dangătul clopotului. Care nici nu e clopot, e ciumetele, ocupat la rândul lui să dea din gâtlej zdrangabalanga pe care crede că a auzit-o la un clopot din apus. Care nici el…