locuiam la o margine a vieții
pe care cei buni o numeau deșert
zece oameni buni
se legănau
pe o pânză de păianjen…
îmi făceam poteci
care duceau dinspre recele ieri
către negurosul mâine
nouă oameni buni
se legănau
pe o pânză de păianjen…
eu nu eram om bun
așa îmi spuneau
îmi lipsea semnul lor
…
eu nu sunt dintre cei buni – îmi spuneau
reverența mea nu are unghiul corect
iar făgăduielile mele se împlinesc
lipsind concretul de visare
cinci oameni buni
se legănau
pe o altă pânză de păianjen…
suma spuselor
trebuie să fie mereu mai mare
ca suma făptuirii
oamenii buni știu
doi oameni buni
se legănau
pe o pânză de păianjen…
încercănată rugăciune am rostit
pentru singurul om bun rămas
legănându-se mereu, mereu
dintr-o parte în cealaltă
mereu legănându-și legănatul
fără a-și da măcar seama
că pe toți ceilalți
i-a aruncat de pe pânza de păianjen
iar cum
ei locuiesc
la o margine de viață
