cum pot fi – mă întreabă –
atât de colorate fotografiile făcute
într-o lume alb-negru?
ochii lui nu privesc
și mâinile lui nu pipăie
contururile lucrurilor le știe din blesteme
bătrânul meu prieten
își amintește un cântec
în care luna răsărea din arcul unui cer alungit
răsucindu-se ca un șarpe care n-a vândut păcate
murmurată lună
înmurmurat cântec
bătrânul meu prieten
mă întreabă dacă nu mi-a rămas pe undeva
puțină moarte
ar lua-o cu împrumut
bătrânul meu prieten
pentru o noapte doar
cu murmurată lună
bătrânul meu prieten
închide întotdeauna ușa cu grijă
când pleacă
ca și cum acea ușă ar exista
ca și cum încă ar mai fi acolo ceva
care ne desparte de dincolo
