Ce vedeți în această imagine?
Imaginea vă este, poate, cunoscută. Chiar și așa, ochiul și mintea au nevoie de un răgaz, mai mic, mai mare, pentru a se pune de acord. O bătrână, vor spune unii de îndată, la fel cum alții vor fi convinși că văd profilul unei tinere doamne. Nu văd nicio bătrână! e reacția altora. Explici, indici contururile, identifici formele și cel din fața ta ar putea vedea același lucru. Chiar atunci când ai reușit să izolezi fiecare dintre imaginile posibile, mintea tot simte nevoia să se fixeze pe una dintre ipostaze. Realizezi că acolo există niște urme de cerneală, care pot lua, simultan, chipuri diferite, dar mintea alege una dintre vârste, e mai confortabil.
Și dacă v-aș spune că, în imagine, se află o pasăre? Nu e nicio femeie. E o pasăre. Priviți!
Nu e nicio minciună. Puteți acum vedea capul păsării, aplecat, căutând adăpost sub propria aripă. E de ajuns o întoarcere cu 180′, o decupare a unei porțiuni, o mică schimbare de perspectivă și imaginea pare să înfățișeze cu totul altceva. Imaginea în sine e, practic, aceeași. Informația e tot acolo.
Imaginea de mai jos este perfect statică, nimic nu pulsează.
Iar în aceasta nu există, de fapt, niciun triunghi.
Discutabil! ați putea spune. Un grafician a introdus acolo elementele care pot sugera existența nu a unui triunghi, ci a două. Dar nu, de fapt, acolo nu există un triunghi. Deși percepeți, ați putea paria că distingeți limpede conturul celor două triunghiuri.
Încercați să revedeți cea mai emoționantă scenă la care vă puteți gândi, dintr-un film. Să spunem, scena aceasta, mai lungă, care reprezintă finalul unui film care mi-a plăcut, „Untamed Heart”.
Acum revedeți aceeași scenă fără sunet. Adică fără muzică. Bună parte din emoție, dacă nu toată, a dispărut. Sunetul, muzica au acolo rolul de a vă călăuzi mintea, de a-i spune ce să simtă. E un puternic amplificator al emoției.
Unde vreau să ajung cu toate astea? Ajungem îndată și acolo. Încă un exemplu, mai înainte. E vorba despre celebra lucrare a lui Van Eyck, Familia Arnolfini.
E o imagine cu care, fără îndoială, v-ați mai întâlnit. Mulți sunt, poate, familiari cu amplele discuții legate de acest portret. Nu am să încerc să descriu aici despre ce e vorba. S-au scris tomuri întregi despre tainele aflate, altfel, la vedere, aici. O căutare sumară v-ar putea da informațiile necesare. Suficient să spun că partea cea mai importantă a acestei lucrări nu ține de ceea ce sare în ochi. Esențiale sunt detaliile, pe care le-am putea omite, peste care am putea trece, din grabă sau din lipsa exercițiului.
Acum putem reveni la ziua de azi. La război. Pentru că este vorba despre un război, indiferent dacă Putin alege să-l numească intervenție militară sau operație de varice. Și de aici intervin detaliile acelea esențiale. Pentru că discutăm despre un război atipic. Cu reguli speciale de angajament, cu un mod de desfășurare mai puțin obișnuit. Iar mai departe totul e un uriaș joc cu percepțiile.
Avem senzația că deja cunoaștem obiectivele acestui război. Fiecare dintre noi este convins că a identificat deja, limpede, părțile aflate în război. Suntem convinși că avem informațiile necesare pentru a emite opinii, pentru a opta pentru o anume poziționare.
Dacă înainte de a vă arăta prima dintre imaginile de mai sus v-aș spune că veți vedea imaginea unei bătrâne, veți vedea o bătrână. Aici se duce lupta nevăzută. Controlul percepției. Fiecare dintre părțile implicate (și nu, nu sunt două, nici trei, nici patru, ci mult, mult mai multe) încearcă să se asigure că preia controlul asupra percepției publice. Că ceea ce vedeți și înțelegeți e ceea ce vor ei să înțelegeți, să credeți. Orice e permis. Întoarcerea imaginii cu 180′, trunchierea ei sau, dacă e nevoie, născocirea ori folosirea ei în afara contextului sursă.
Reacția europenilor, în această poveste, e infantilă, ridicolă și complet ineficientă. Din nou, regulile de angajament sunt mai speciale. Nimeni nu se dezlănțuie, există limite care se încearcă să nu fie trecute. Se optează în schimb pentru managementul percepțiilor. Stupidă sintagmă, nu?
Pateticul discurs al președintelui ucrainean este aplaudat în picioare de vizibil emoționații europeni. Foarte vizibil emoționați. Extrem de vizibil. Asta era ideea. Să fie vizibil. Cât mai vizibil. Discursul în sine respectă aceleași reguli. Stridențe inutile, emoții incomplete incompetent mimate, evident un discurs lipsit de consistență politică (de așa ceva era, de fapt, nevoie), dar construit pentru ochiul publicului. Vă amintiți ce se întâmplă dacă opriți sunetul?
Ieșirea din sală, la discursul lui Lavrov, din nou, cu ostentație, cu scopul de a fi vizibilă, de a indica celor de acasă că în imagine e o babă. Firește că e vorba de ipocrizie. Firește că europenii ar trebui să fie și sunt interesați de ce ar fi avut de spus ministrul rus de externe. Dovadă stau contactele neîntrerupte, convorbirile telefonice, intensele comunicații pe canale subterane, departe de ochiul publicului. În imagine e o bătrână!
Zelenski e un personaj ridicol. Dar nu vedeți o babă. Pentru că se lucrează, din nou, intens la percepție. Așa că vedeți o tânără doamnă. Rectific. Un erou. Nu vă opriți să gândiți prea mult. În ce constă eroismul? v-ați putea întreba. În lamentabilele discursuri prin care le cere altora să moară? În multele și ridicolele postări pe social media? Poate cineva afirma, în mod onest, lucid, că acesta reprezintă un model de șef de stat, într-o situație de război? Dar vi s-a spus deja că vedeți o tânăr doamnă.
Eroii de pe Insula Șerpilor. Ce emoționant! Câtă bravură! Ce determinare, sacrificiu de sine! Propaganda occidentală stoarce tot ce se poate dintr-o știre care, aveam să aflăm, e inventată. Propaganda rusă alege să tacă. Lasă acea știre să se rostogoloească. Apoi, fără niciu comentariu, dă publicității imaginile cu amărâții de grăniceri predându-se. Obidiți, istoviți, total lipsiți de orice aplomb eroic. Ce vedeți? O babă sau o tânără?
Putin insistă cu denazificarea. Azovii și celelalte grupuscule cu orientări suspecte reprezintă un argument. Plusează și descrie regimul de la Kiev drept nazist. Dar Zelenski e evreu. Urmaș al unor victime ale Holocaustului. Zelenski întoarce masa și acum joacă, desăvârșit cabotin, cartea anti-semitismului. Răcnește că barbarii lui Putin au distrus monumentul Holocaustului. Apoi apar imaginile. Monumentul e intact. Ce vedeți? Imaginea pulsează sau nu?
Presa, de fapt ceea ce doar din inerție mai numim presă, a abandonat orice tentativă de jurnalism obiectiv. Cu fudulie, unii care aveau pretenția de a trece drept jurnaliști, își afirmă, își reclamă calitatea de destoinici activiști ai propagandei. Nicio minciună, oricât de grosolană, nu-i face să roșească. Nu există erate, scuze, precizări. Obiectivul nu e acela de a informa publicul, ci de a controla percepția, de a gestiona eficient recția emoțională, de a obține răspunsul public care să valideze decizia politică. Altfel ar sări în ochi indecizia, incompetența, bâlbele, lipsa de coerență și, mai ales, costurile grozave ale tuturor acestor neisprăveli.
Cei care văd o babă nu trebuie lăsați să analizeze, să cerceteze prea mult. Să descopere că ar putea fi o tânără. Și viceversa. Și dacă e o pasăre?
Toată dezinformarea, minciuna grosolană, abjecta propagandă, de ambele părți, mizează doar pe efectele pe termen scurt. Delimitarea bulelor. Pentru că odată încapsulat în una dintre bule e tot mai greu să o părăsești, oricât de evident ar fi adevărul. Nimic nu e mai greu decât admiterea propriei naivități, a propriei prostii. Disonanța cognitivă e un pariu cu care poți merge la sigur.
Toți încercăm să aflăm ce se întâmplă, de fapt. Și toți suntem convinși că am încercat să înțelegem. Și da, toți greșim. Pentru că nu putem afla adevărul – oricum, la ce ne-ar folosi- când alegem ceea ce să credem, alegem pe cine să credem. Sau cel puțin așa ne place să credem. Nu alegem niciodată nimic. Doar urmăm sugestiile, de care suntem sau nu conștienți. De fapt rămânem cu privirea acolo unde tot suntem îndemnați să o păstrăm. Și credem că vedem imagini pulsând. Important e să nu mișcăm privirea. Pentru că am putea vedea altceva. Altundeva. Iar asta nu face parte din plan.
În timp ce suntem atent concentrați la ceea ce ni se spune că solicită concentrarea noastră, omitem toate celelalte lucruri care se întâmplă. Și se întâmplă. Se pregătesc decorul, recuzita pentru următorul număr de prestidigitație. La care am putea fi din nou spectatori. Sau am putea fi chiar noi… ce? Victime? Actori? Triunghiuri care nu există? Important e să nu căutați detaliile. Anularea lucidității, a judecății critice e lăudabilă.
Am ajuns până aici. Ce vedeți? O bătrână acrită de viață? O tânără doamnă? Ori, poate, așa cum am îndrăznit să sugerez, o pasăre? Aveți un răspuns. Bun. Nu v-ați pus nici măcar o clipă întrebarea: cine e autorul desenului? Nu-i așa? Nu știți. Nici eu.
