Întuneric. Un întuneric dens, greu, care intră în plămâni. Respiri greu, de parcă un bolovan colțuros îți apasă pieptul. Pleznești din palme. Niciun ecou. De fapt întunericul e atât de prezent încât nu auzi niciun sunet.
Palmele îți ard și fruntea e rece. Nu auzi, dar simți că auzi sunet de pași. Întinzi mâinile, orbecăiești în căutarea unui zid, a unui stâlp, a orice ar putea deveni un reper în bezna totală. Bezna în care ai adormit și în care te trezești. Zi după zi.
Strigi.
E o certitudine. Niciun sunet nu răzbate. Pășești. Mâinile pipăie întuneric și atât. Încă un pas. Simți că textura întunericului a devenit alta. Și îl simți umed.
Simți pe buze. Guști. E sânge. Sângele e mai dens decât întunericul. Și puțin, doar puțin mai sărat.
Te oprești. Deschizi gura, căutând o gură de aer necontaminat cu întuneric. Aduni oxigenul atom cu atom. Și înțelegi.
Nu e întuneric.
Nu e.
Nu.
E.
Întuneric.
Întunericul e alcătuit doar din gânduri. Nimic altceva.
O spirală de lumină se rostogolește, de nicăieri. Capătă consistență, se extinde până când începi să distingi ceva. O sală enormă. Și uși. Multe uși.
Te întinzi, acolo, pe podeaua rece. Nu le-ai numărat, dar știi cu certitudine câte uși sunt.
În spatele fiecărei uși te așteaptă cineva zâmbind. Știi. Și mai știi că poți deschide o singură ușă. Una singură. În spatele fiecărei uși se află un chip cunoscut. Zâmbind. Există o singură ușă în spatele căreia nu știi, nu ai cum ști, nu ai cum intui cine se află. Dar gândul respirat din întuneric îți spune care e acea ușă.
Ai de ales. Poți deschide o singură ușă.
Doar una.
Și alegi să rămâi acolo. Întins. Pe podeaua rece. De-a pururi.
Lumina se dizolvă. Pălește. Întunericul te îmbrățișează din nou. Te strânge. Inspiri.