Omega

Întuneric. Un întuneric dens, greu, care intră în plămâni. Respiri greu, de parcă un bolovan colțuros îți apasă pieptul. Pleznești din palme. Niciun ecou. De fapt întunericul e atât de prezent încât nu auzi niciun sunet.

Palmele îți ard și fruntea e rece. Nu auzi, dar simți că auzi sunet de pași. Întinzi mâinile, orbecăiești în căutarea unui zid, a unui stâlp, a orice ar putea deveni un reper în bezna totală. Bezna în care ai adormit și în care te trezești. Zi după zi.

Strigi.

E o certitudine. Niciun sunet nu răzbate. Pășești. Mâinile pipăie întuneric și atât. Încă un pas. Simți că textura întunericului a devenit alta. Și îl simți umed.

Simți pe buze. Guști. E sânge. Sângele e mai dens decât întunericul. Și puțin, doar puțin mai sărat.

Te oprești. Deschizi gura, căutând o gură de aer necontaminat cu întuneric. Aduni oxigenul atom cu atom. Și înțelegi.

Nu e întuneric.

Nu e.

Nu.

E.

Întuneric.

Întunericul e alcătuit doar din gânduri. Nimic altceva.

O spirală de lumină se rostogolește, de nicăieri. Capătă consistență, se extinde până când începi să distingi ceva. O sală enormă. Și uși. Multe uși.

Te întinzi, acolo, pe podeaua rece. Nu le-ai numărat, dar știi cu certitudine câte uși sunt.

În spatele fiecărei uși te așteaptă cineva zâmbind. Știi. Și mai știi că poți deschide o singură ușă. Una singură. În spatele fiecărei uși se află un chip cunoscut. Zâmbind. Există o singură ușă în spatele căreia nu știi, nu ai cum ști, nu ai cum intui cine se află. Dar gândul respirat din întuneric îți spune care e acea ușă.

Ai de ales. Poți deschide o singură ușă.

Doar una.

Și alegi să rămâi acolo. Întins. Pe podeaua rece. De-a pururi.

Lumina se dizolvă. Pălește. Întunericul te îmbrățișează din nou. Te strânge. Inspiri.

mm
Daniel Bejan
Scriitor, publicist, mizantrop fără patimă.

Cele mai recente

Izvorul nebunului

Răzvrătire

Memento

Ziduri

Articolul precedent
Articolul următor

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa