Iarnă încă mai e

Articolul precedentD
Articolul următorOmega

Ultima imagine a bunicului e așa:

stătea pe prispă, cu ochelarii vechi, care nu mai ajutau prea mult, pentru că pe ochiul stâng își țesuse albeață cataracta, iar cel drept era de vreme bună nevrednic

ochelarii aveau una dintre lentile crăpată, se țineau laolaltă ajutați de niște bandă adezivă

nu i-ar fi schimbat pentru nimic în lume

pentru că se obișnuise șaua nasului cu dânșii, iar ochii știau exact mijirea cu care să-i însoțească

iar paralele nu cresc în pom

și oricum, câtă vreme își va mai purta anii pe pământul lui Dumnezeu

dar nu Dumnezeu acela al popilor

ci cel cunoscut doar de cei care n-au a-i cere nimic altceva decât iertare

Eram cu rucsacul în spate, gata de plecare.

-Sărut mâna! i-am spus. Eu plec.

Cu o lamă de cuțit înfășurată în cârpă scobea o bucată de lemn. Nu și-a ridicat privirea. Mi-a zis:

-Vezi la drum!

Nu ne-am îmbrățișat. Am încercat de câteva ori asta, dar m-a domolit zicându-mi că doar muierile fățarnice fac asta, bărbații își strâng mâna.

Mergând spre poartă i-am simțit privirea urmându-mă. M-a strigat:

-Octaviene!

Așa mă striga când voia să fie solemn.

M-am întors. Da – i-am zis.

-Nimic. Mergi unde ai de mers. Doar ți-am amintit de numele ăsta, pe care îl folosești rar. Ca să nu uiți.

După o săptămână am primit scrisoare. Îmi spunea despre politică (teribil îi mai plăcea să înjure cele politicești), despre cearta unor vecini și cartea proastă care îi risipise timpul. I-am răspuns ca întotdeauna, povestind despre ai casei și despre planurile pe care le ticluiam – și pe care nu le duceam niciodată la capăt.

Scrisorile veneau fără regularitate, urmând un calendar neștiut. Uneori încăpea în ele o veche snoavă, ori vreo vorbă de duh. Niciodată nu îmi dădea îndemnuri ori povețe. Uneori mustrări, venite de niciunde.

Ultima scrisoare a venit într-o iarnă. Lăuda vrednicia frigului și înjura popii, care au uitat să vină cu cele sfinte. Se încheia într-un fel neobișnuit:

Octaviene, de acum mai păzește și tu focul, că încă mai e iarnă multă de venit.

Peste câteva zile am primit veste că nu mai e. Mi-au spus cum se întâmplase și că s-a dus cum a și trăit, ca un sălbatic mâniat pe lume. Iar ultimele lui vorbe au fost ocări, către popa care venise să-i lumineze calea.

Și iarnă mai e, încă, multă de venit.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: