Probleme de comunicare

Tot mai frecvent sunt silit să admit că am dificultăți reale de comunicare. Îmi e, cu fiecare zi, tot mai greu să mă înțeleg cu unii contemporani. Am fost informat că limba e un animal viu, care se lățește, se lăbărțează, se deformează în permanență – refuz termenul evoluție în situația dată. Asta nu mă ajută cu nimic. Curioasele mutații pe care le suferă limba română reprezintă o parte din explicație, dar nu despre asta e vorba, nu despre buhăirea lexicului, nici despre suflecarea normelor cât să încapă tot norodul e vorba. Să explic.

Am o problemă la mașină, deci trebuie să mă înțeleg cu nea Tomiță, mecanic de cartier, specializat în reparații ad hoc. Așa că primesc de la respectabilul și competentul nea Tomiță următoarea informație:

-… dacă n-o schimbi o să crape că are kilometri și nu mai duce că eu am mai avut pe unu’ din Brănești care a avut la fel, nevastă-sa lucra la asigurări și mă știam cu femeia că soră-sa se ține cu unu de la poliție așa și-a făcut casă, da’ să vezi ce casă că n-are mulți așa, casă ca lumea cu etaj, ca lumea, ce mai. Da’ nu se merită să o repari, mai bine iei pesă nouă.

Totul clar? Limpede? Niciun termen nefamiliar, nimic la care să fie nevoie de dicționar, totuși, recunosc, am nevoie de un interpret care să îmi deslușească despre ce naiba e vorba în lunga frază.

Un alt exemplu, o altă situație de care mă lovesc frecvent. Interlocutorul știe bine ce vrea să îți spună și se impune prezumția că și tu ar trebui să știi. Dar nu știi, deși comunicarea e fabuloasă prin precizia impreciziei:

-A venit aia de la ăia și avea așa o chestie că zicea să nu mai facem așa ceva că știi ce se întâmplă! I-am zis eu ceva, că acolo nu e chiar așa, dar ea a luat-o cumva și a ieșit  altceva!

La fel de des sunt rugat: dă-mi și mie aia de acolo! Solicitare la care, e îngrijorător, răspund cu tot mai mare dificultate.

Mai departe. Conversația cu imbecilul prețios poate părea savuroasă, dacă o abordezi în regim de divertisment, dar de cele mai multe ori e doar unul dintre motivele pentru care nu te lași de fumat.

-Au extrapolat impozitele foarte exagerat, iar asta se refractă asupra economiei, de la prețul la pompă până la macro și sistemic inflaționist. Eu nu zic că nu e impetuos necesar, dar trebuie mai multă rigoare, rigoris mortis cum ar zice latinii, când vine vorba și anume mai multă transparență decizional-legislativă și din punct de vedere juridic.

Altfel spus, n-ai hârtie te ștergi cu un cocean. Și mai spectaculoși sunt colecționarii de ticuri, cei care îi imită pe cei pe care i-au văzut imitându-i pe unii care imitau ce au văzut la alții. Un fel de plecare în turmă, de izbire colectivă cu fruntea de asfalt. Ăștia nu îți urează o zi bună (fiindcă, desigur, fără urarea lor ți s-ar duce naibii ambreiajul cotidian), ci „o zi bună îți doresc”. Adică au ei senzația că vorbitul de-a-ndoaselea le mai repară dunga de la nădragi. Apoi, alt tic deja insuportabil, după fiecare panseu tâmpițel (niciun calambur nu e îndeajuns de cretin ca să nu merită urcat pe Facebook) e musai să încheie cu „zic”. Că altfel nu îți dai seama că au zis. Au văzut ei că și alții fac la fel, deci tre’ să fie o chestie cool, nu e clar de ce, important e că asta se poartă în turmă.

Firește, orice glumiță stupiduță trebuie marcată cu „întreb pentru o prietenă”, pentru că e ceva foarte original. Uluirea se exprimă corect doar cu ” așa ceva!”. Iar indignarea musai scremut englezit cu „really?”. În felul ăsta creierul nu se supraîncălzește, nu se încrețește inutil, stricând plăcuta netezime, ca atunci când e constrâns să învețe prea multe cuvinte sau să construiască edificii prea elaborate.

În fine, avem englezitorul. Englezitorul e insul care e ferm convins că știe limba engleză la fel de bine ca limba română. Singura problemă e că româna o știe prost. Așa că reușește că fie ridicol (și agramat, deseori) în două limbi simultan. Nu mai exemplific, genul e atât de prezent încât nu mai e nevoie de inutile ilustrări. Recunosc, e o plăcere vinovată, dar îi caut pe ăștia, reprezintă un motiv permanent de amuzament.

 

mm
Daniel Bejan
Scriitor, publicist, mizantrop fără patimă.

Cele mai recente

Memento

Ziduri

Semne de carte

Feriți-vă de Nobel

Articolul precedent
Articolul următor

Lasă un răspuns

Articole care v-ar mai putea interesa