Mai vine o prostie pe galantar. Olimpicii. “Băiatul meu a fost şi olimpic”. Fraţilor, eu însumi, bâtă pudrată şi elefant la matematici, am participat în școala generativă la olimpiadă, într-a opta, când am avut parte de singura profă destupată la această materie, madame Grefiens, faza pe sector, unde m-am comportat onorabil, însumând vreo peste cinșpe puncte, că era pe puncte, adică pe punctuație, nu cu notă ! Când am corectat şi eu teze la Olimpiada evident de limba română, profesor suplinitor de liceu fiind, mi-a venit să dau cinci sau șase unor lucrări care s-au doveditără ale unor eleve eminente de la un mare liceu din Capitală, care chiar era foarte bun şi care eleve au făcut şi contestație. Și au primit șapte, că mi s-a spus că așa e drept, un olimpic nu merită mai puțin, chiar dacă e penibil la metaforită.
Iar la noi, care am adoptat şi adaptat sistemul de deşteptare gustoasă al elevului, ce nu mai execută teme acasă şi se joacă de-a informaţia şi de-a informatica nefăcând nimic până prin clasa a zecea, mai trăim din grăsimea vechilor dascăli şi suntem pe lângă isteţimea naturelă oleacă şi o leţcaie mai iuţi decât alţii. O vreme, că nu ajungem nici la NASA, nici în cosmos, decât aşa, ca umplutură, la “şi alţii”, ca Prunariu. Bine, bine, şi cosmosul ăla, în afară de scop militar, nu ştiu la ce foloseşte ? Să dai melioane ca să te duci în Lună şi să inhalezi praf stelar, mi se pare la fel de cretin ca roaba de şămpănii de la Mamaia sau Tataia sau Trei Papuci. Transpiraţie şi mult zgomot pentru absolut nimica toată! Supuraţie snobească de Mizil, de dinainte de descoperirea electricităţii la sate şi oprirea locomotivei electrice în staţie.
Ceea ce a spus băietanul ăla, ăla cu “ţara moartă”, seamănă cu începutul unui scheci de Tomiţă Caragiu. Vi-l mai amintiţi ? “De care e ?”; “româneşti”; “nţ, nu e bune”. Multe dintre produsele de import sunt de zeci de ori mai proaste, fie că sunt aduse cele mai ieftine, fie că sunt artificiale sau făcute la normă prin colonii. Şi totul se reduce la mofturile de ţoapă ajunsă care uită de unde purcede. Aşa după cum toţi nevoiaşii de astăzi erau moşieri înainte vreme, nu arendaşi sau rândaşi, toţi sunt inteleptuali de Dreapta din foşti strungari, frezori sau filatoare şi mai ales toţi erau oameni cu bani, nu locatari în case de paiantă, cu lemne, cu pompa de apă la stradă şi cu privată în curte.
Și dacă pleacă ce se întâmplă, ne face în ciudă ? Să hie sănătos și să aibă noroc, dar nu-mi aduc aminte să-l primească ăia cu sobe şi turle, au destui la ei în ogradă ! Chestia că se bat pe câte unul nu’ş câte universități e altă schimonoseală și mahmureală propagandistică de mușama picantă. Omul “aplică”, adică trimite cereri, iar ăia răspund că-l primesc, atâta tot, nicidecum că dau în bâlbâială să nu-l piarză. Fireşte, e o bucurie că tot mai mulţi alumni se șlefuiesc şi se îndoapă cu artă şi meserie de pe cât mai multe meleaguri şi e chiar frumos că mulți dintre ei vor să lucreze în colective sau în prăvălii de pe-acoloşa. Dar nu toți sunt sau ajung Brâncuși, Ionesco sau Palade, e plin podul de rateuri. Iar Rastignac ăla e doar personaj, nu–i aievea.
