Un bătrân zurbagiu îmi spunea, în ziua morții sale, privind viscolirea zăpezii: omu’, tu vezi ce solo bagă iarna? Câteva ceasuri mai târziu avea să moară. Nu știa încă. Așa cum nici eu, nici zăpada, nici măcar iarna nu știam. Viscolul șuierat ridica pulberea albă, rece, învolburând-o, purtând-o prin buzunarele străzii în tremurate spirale, izbind-o de geamul înghețat al ferestrei ori de clopotul vechii catedrale.
„Omu'”, mi-a mai spus, „asta e vreme bună de foșnit amintirile. Pentru cei care au știut să și le facă.”
Spre seară am aflat că a plecat. Înainte de a da nume unui ocean. Viscolul se domolise, lăsând doar un sticlos semn de carte pe pervaz.
Semn de carte.
Nu l-am socotit niciodată înțelept. Nici bun. Era doar tăcut. Iar pentru unii taciturnii trec drept înțelepți.
„Spune și tu ceva!”, îl îndemnam.
„N-am nimic de spus.”, îmi răspundea invariabil.
Uneori mă lăsam purtat de reverii ori recente mirări și vorbeam vreme bună căutând în ochii săi ecouri ale mirărilor mele. Nu găseam decât tăcută negură. Descurajat, încercam să-i stârnesc rostirea:
„Spune și tu ceva!”
Iar răspunsul lui era mereu același.
Îi vorbeam despre reaua rânduire a lumii ori șiretlicurile zeilor cei mărunți. Ori îi povesteam despre cărțile pe care nu am să le scriu niciodată. Și mereu: „N-am nimic de spus.”
Într-o seară însemnată de o grăbită ploaie de vară mi-a spus:
„Eu mă duc!”
S-a ridicat, mi-a strâns mâna și a plecat.
A fost cea din urmă dată.
Semn de carte.
„Crezi că peste o sută de ani ne va mai citi cineva?”, m-a întrebat mucalitul prieten.
„Nu ne citește nici dracu’ nici acum!”, i-am răspuns hohotind.
„Și cine e de vină?”, m-a iscodit.
„Da. Ar trebui să găsim un vinovat, nu-i așa? Dar nu s-ar cădea ca mai întâi să născocim o vină?”
Semn de carte.
Pe o străduță din Manila, în capitala Filipinelor, există o librărie. Nu e ușor de găsit, deși e la câteva minute de mers pe jos de impunătorul parc Rizal – poartă numele eroului lor național. La doar zeci de metri e impunătorul palat care adăpostește Ministerul Justiției. Păzit strașnic de gărzi înarmate pînă în dinți. Într-o parte a gardului de fier forjat palatul, de cealaltă haosul copleșitoarei metropole. Strada cu nebunia de scutere, motociclete, biciclete, mașini, trotuarul desfundat cu tarabe cu mâncare, pierde-vară, străini care nici ei nu știu ce caută.
Mergând pe acel trotuar către librăria de care pomeneam te strecori pe lângă ziduri neîngirjite ale unor clădiri care s-au văzut părăsite de gloria unui nedemn odinioară (straniu paradox!), negustori ambulanți, oameni care îți zîmbesc deși nu te știu, copii hliziți care te salută a poznă. La doi pași de librărie, în mijlocul trotuarului, două fotolii în plin proces de dezintegrare pe care se lăbărțează doi drogați. Unul dintre ei îmi cere bani. Insistent. Îi spun să-și vadă de drum. Devine amenințător. Privirea tulbure, vorbirea șuierată. Ușa librăriei e încuiată. Îi fac semn vânzătoarei. Îmi descuie. Intru.
Înăuntru îmi iau o clipă de răgaz. De reculegere. Îmi doream să ajung aici. Librăria aceasta a fost deschisă de F. Sionil Jose, poate cel mai important scriitor de limbă engleză al Filipinelor. Neștiut, din păcate, la noi. E o cămăruță de cel mult 20 de metri pătrați. Așa cum și-a dorit cel care a fondat-o, acolo se găsesc cu precădere autori locali. Nu lipsesc autorii străini, dar nu pentru ei ai veni aici. E o librărie, dar cumva ai sentimentul că ai pătruns în odaia bătrânului povestitor. Înăuntru mai sunt câțiva străini și unul sau doi studenți.
Aleg câteva tomuri. Greu de ales. Limita de bagaj la avion nu-mi permite excese. Nici bugetul. Vânzătoarea e o copilă plămădită doar din zâmbet cald, ca mai toți oamenii de pe aici – drogatul de mai devreme e doar o excepție, ca pretutindeni. Înainte de a-mi descuia pentru a putea ieși, mai inspir odată aerul îmbibat cu litere și umbra bătrânului povestitor. De pe urma căruia a rămas doar o mică libărie, de o palmă de loc. Și un raft de cărți. Iar acea librărie trebuie încuiată între o intrare și o ieșire, pentru a o păzi de forfota lumii de afară.
Atât. E timpul pentru un
Semn de carte.