Feriți-vă de Nobel

Deși de bună vreme raporturile mele cu lumea literară sunt sporadice și inconsistente  (opțiune pe care încă nu o regret, deși am fost prevenit în acest sens!), nu înseamnă că literatura mi-a devenit indiferentă. Citesc, atât cât reușesc, ceea ce scriu colegii de breaslă, încercând să găsesc în textele lor semne ale tămăduirii literaturii noastre, mereu zăcând într-o prea lungă convalescență. Semnele acelea nu se văd. Talentul n-ar lipsi, dar e prea des fugărit de vanitate.

Îmi asum riscul unei clasificări care ar putea părea simplistă, superficială chiar, dar pe care o socotesc, subiectiv desigur, onestă – scriitorii pot fi: ambițioși, talentați, premiați și geniali. Uneori câte un nume poate bifa, simultan, două categorii. Rareori trei. Patru categorii…  asta se întâmplă extrem, extrem de rar. Fiorul raportării la posteritate e anulat de nevoia de rapidă validare și de mizera voluptate a măgulitoarelor prostii obligatorii de la fursecăreala nelipsitelor lansări de carte. Prezența insistentă, agresivă chiar, în ochiul public, într-un nesfârșit discurs despre un sine bulimic revărsat dincolo de marginile propriei umbre, anulează orice interes pentru o operă care, poate, cândva, promitea ceva. Omul e mai prezent decât textul, iar ăsta e un semn rău. Și peste toate există cea mai păcătoasă plagă care putea strica literele: premiul Nobel.

Premiul Nobel

Să fie limpede, nu pun la îndoială utilitatea, relativă, premiilor de tot felul. Un astfel de premiu poate fi o necesară și binevenită reverență față de o operă ajunsă la maturitate, un mod de a încuraja un promițător început de drum. Alteori, rar, se dă printr-un astfel de premiu mărturie despre o semnificativă schimbare, înnoire. Și, deloc de ignorat, se mai întâmplă ca aceste distincții să vină însoțite și de parale. Iar scriitorii (cu extrem de puține excepții) n-au fost niciodată cei mai de soi clienți ai băncilor. Scrisul nu aduce gloria, recunoașterea publică de care se bucură vedetele de film ori rock, ori cele din lumea sportului. (Puțini scriitori se încumetă să viseze la veniturile unui fotbalist mediocru). Vorbesc aici despre scriitorii cu vocație, devotați scrisului lor, care se străduiesc să trăiască din asta.

Nu contest, deci, utilitatea premiilor. Sub condiția ca acestea să fie oneste, atribuite în urma unei riguroase aplicări ale unor temeinice criterii. Când sunt doar o împărțire a prăzii, în gașcă, ori recompensa alinierii și docilității, atunci e altceva. În orice caz, putem fi de acord că premiile nu pot funcționa drept repere. Sau dacă devin astfel de repere, relevanța lor trebuie redusă la proporții oneste. Ceea ce, de multă vreme, nu mai e cazul cu premiul Nobel. Cel puțin cel pentru literatură.

Nu bun la îndoială generoasele intenții ale fabricantului de dinamită care a dat numele râvnitului premiu. Dar am nu doar rezerve, ci robuste obiecțiuni când mi se impune – și se întîmplă des – să aplaud un autor ori o operă pentru bunul motiv că „a luat Nobelu”. Argumentez.

În primul rând, Academia Suedeză, care atribuie acest premiu, reprezintă un număr de inși, provenind din același spațiu cultural, cu propriile lor repere și idiosincrazii, cu judecăți estetice de care mă pot, în mod legitim, îndoi. Simplul fapt că cei de acolo găsesc ceva pe gustul lor e lăudabil, dar irelevant pentru mine. Pot lua notă de opinia lor, dar nu mă simt obligat să o împărtășesc. Diferența dintre mine și ei e că eu nu am milionul de dat, iar eu am și citit lucrurile pe care le laud. Și ajungem la a doua problemă.

În al doilea rând, modul în care distinșii academicieni decid asupra premiului e, mai degrabă, ridicol. V-ați închipui că petrec zile bune citind operele recomandate de către forurile care fac nominalizările, de pretutindeni din lume. Că urmează apoi un serios proces de evaluare estetică, o dezbatere asupra operelor și așa mai departe. Fals. Nu. Domnii academicieni, de cele mai multe ori,  nu citesc niciun rând din operele propuse. Citesc, pe sărite, niște referate. În care, v-ar putea surprinde, partea cea mai consistentă este alcătuită din biografia celui propus, opiniile sale politice sau în legătură cu varii alte chestiuni, exterioare literaturii. Aici trebuie să fac o mică rectificare. Nu, domnii academicieni nu citesc nici măcar acele referate. Ci vor citi niște referate, întocmite de către cei care lucrează pentru ei, care rezumă suma propunerilor și fac niscaiva recomandări. Așa se ajunge la așa numită listă scurtă. Iar abia acum începe dezbaterea domnilor academicieni. Care se vor și osteni (sau nu) cu răsfoirea cărților celor de pe pomenita listă scurtă.

În al treilea rând, deși premiul Nobel se dorește un reper global, un etalon cultural, ba chiar, în ultimii ani, există serioase strădanii pentru a bifa sârguincios criteriul diversității obligatorii și al corectitudinii politice (imbecil demers când traversăm teritoriul artei!), egocentrismul occidental e de-a dreptul insupotabil, detestabil. În cea mai mare parte a istoriei sale, premiul a mers către marile culturi, cu precădere occidentale.

Countries With The Most Nobel Laureates In Literature

Desigur, evaluările sunt mereu subiective, dar există și un proces rațional pe care nu-l putem ignora. Suedia, firește, își premiază autorii. Opt astfel de premii. E, deci literatura suedeză de două ori mai brează decât cea rusă? E cea franceză de patru ori mai grozavă? Mi se va spune că astfel de evaluări, precum cea pe care o propun, sunt aberante. Corec. Dar asta face premiul Nobel. Apoi, dacă tot vorbim de ruși, nu e de ignorat cine au fost cei omiși, nici cine cei premiați. Sau, ca să fie și mai limpede, care poziții politice au fost premiate. Soljenițîn, Pasternak, neîndoielnic uriași, dar premiați mai cu seamă pentru că.

Svetlana Alexievici (2015) premiată pentru anti-putinism. Ei, da. Romanele ei sunt ilizibile. Nu există pagină care să nu fie sufocată, descărnată, schilodită de un abuz de puncte de suspensie care te face să arunci cartea pe geam. Nu există paragraf fără 3-4 puncte de suspensie. Totul nămolos, greoi, căznit. Dar bifând sclipitor la criteriul politic.

Pe scurt, Occidentul s-a autopremiat copios, având grijă ca uneori să marcheze pete exotice de culoare. Vreun japonez, un albanez, un sârb. Doar pete de culoare, pentru credibilitate. Parcurgeți lista laureaților. Veți descoperi că mai puțin de o treime din numele de acolo au rezistat anilor, devenind certe repere. Lucru care s-ar fi întâmplat și fără Nobel, cu cei mai mulți.

Pe Pamuk l-am descoperit târziu. Foarte recent. Simpla menționare a premiului Nobel în dreptul numelui său m-a făcut să îl evit. Într-o călătorie, în lipsă de alte opțiuni, i-am dat o șansă. Și bine am făcut. După această revelație, am încercat să îmi reconsider opiniile și m-am încumetat să deschid și o carte a altei premiate, Alice Munro. Mi-a trecut. Avusesem dreptate. Pamuk era doar una dintre acele excepții, parte a  sfintei treimi pomenite. De Gunther Grass eram fascinat. În anul în care a primit Nobelul m-am întristat.

Ca să nu lungesc mai mult această argumentație, trec mai departe, încercând să explic de ce e „nobelul” atât de important. Și pentru cine.

De ce e important

Dacă  deja ați obosit și vreți să aflați de ce e important, fără a vă mai osteni să citiți și restul acestui text, vă ajut. Răspunsul e simplu și mereu același: banii.

Nu despre valoarea premiului în sine este vorba, ci despre notorietatea care vine odată cu el. Publicitate enormă, gratuită. Editurile de pretutindeni vor să cumpere, să traducă și să publice proaspătul laureat. Cititorii aflați în derivă, nevoiași, căutând jaloane, se îmbulzesc să-i cumpere. Asta înseamnă bani. De la piața locală, brusc există tranziția la piața globală. Adică bani.

Deloc de mirare că marile edituri occidentale și agenții de acolo au învățat cum să facă lobby (oh, da, nu aveți idee cât de bine funcționează) acolo unde și cât trebuie. Și nu e deloc de mirare de ce la noi an de an există strădania de a-l propune pe Cărtărescu.

Aici trebue să deschid o paranteză. În fiecare an, când se apropie anunțarea laureaților, Mircea Cărtărescu e ținta unor nedrepte ironii. Vă pot asigura că nu face parte dintre ambițioșii care tânjesc după asemenea recompense. Și mă puteți crede ori ba. Dar Cărtărescu mai are și un editor, Humanitas. Iar acel editor știe că premiul ar însemna deschiderea pieței globale. Deci bani. Și ar mai aduce și o uriașă vizibilitate literaturii române. Așa că putem crede ce vrem despre Cărtărescu, îl putem iubi ori detesta pe Liiceanu (și Humanitas), dar nu, nu merită sarcasmul nostru. Fac ceea ce trebuie făcut.

Sigur, putem discuta dacă nu ar fi alți autori români care ar merita, poate, mai mult o nominalizare. Cunosc eu doi, vrednici în ale învârtelilor de tot felul, care nu încetează a se auto-propune. Am putea la fel de bine vorbi despre sărăcăcioasa literatură română care a dat niște autori mai vrednici decât contemporanii lor laureați. Putem invoca nenorocul de a fi cetățeni ai unei culturi minore, limba de redusă circulație sau orice altceva. Toate astea nu fac, în  cele din urmă, decât să alimenteze complexele noastre provinciale.

Complexe, ambiții și neputință

Ambițioși, talentați, premiați și geniali. Așa încercam, mai sus, să explic ce se întâmplă cu oamenii scrisului, de la noi, azi. Premiul Nobel e doar numele sindromului, dar patologia e mult mai complexă.

Ca să pot explica, vom expedia rapid categoria ambițioșilor acolo unde îi e locul. Aici intră duduile cu mult ruj pe text și silicoane în verb, sferto-docții infectați cu lirism low cost, grafomanii npăstuiți de revelații târzii, care socotesc că dacă ei abia acum descoperă Tom Degețel, atunci de bună seamă toți ceilalți încă așteaptă să-l descopere. Plus egomaniacii ofiliți, care trăiesc spaima că posteritatea ar fi știrbă fără confesiunile lor opintite. Asta e categoria cea mai populată, dar și cea mai demnă de neluare în seamă – lucru care, din păcate, nu se întâmplă, pentru că ambițioșii își revendică agresiv dreptul la băgare în seamă.

Dincolo, sunt ceilalți. Oamenii de vocație. Nefericiți, de cele mai multe ori. Lipsiți de prosperitate, recunoaștere ori respect – mult prea des. Pentru că din scrisul lor nu-și pot duce zilele. Și se văd siliți să și-l trădeze pentru a supraviețui. Iar asta aduce și mai multă amărăciune. Amărăciune care poate deveni frustrare, apoi pizmă. Sau dezgust. Atunci apare mirajul premiilor. Poate niște bani în plus. Poate în loc de cîteva sute de exemplare, cartea va vinde o mie. Sau chiar două mii! Poate…

În felul ăsta fiorul posterității e ejectabil. Nobelul devine idealul. Iar dacă nu marele premiu, atunci măcar gloria măruntă a vreunei funcții prin Uniunea Scriitorilor, niscaiva premii de la cine știe ce primărie de provincie, un pumn de like-uri pe vreo tarla a așa numitei socializări online. Iar ceea ce scriem devine circumscris acestor nevoi, nu trăirii lăuntrice, nu nevoii adânci.

În cele din urmă, va trebui să admitem, un scriitor, oricât de sclipitor, are nevoie și de cititori competenți. Iar atunci când aceștia lipsesc, ori sunt prea puțini, există două opțiuni: poți ticlui ceea ce publicul la care poți avea acces poate digera sau poți scrie pentru sertarul tainic care așteaptă vremea cea bună. Niciuna dintre opțiuni nu e grozavă. Dar doar una îți lasă șansa de a fi. Da, de a fi, nu de a vremui. (E un cuvânt. Pentru că l-am scris.). Am avut nevoie de timp pentru a înțelege asta. Și a accepta prețul. Dar acum le pot spune și altora: feriți-vă de Nobel.