prima parte poate fi recitită aici.
Iernile erau blânde în Eturia. Ninsorile, rare, cădeau molcom, fără frământată viscolire. Zăpada așternută cuminte nu depășea mai niciodată două palme și nu dura mai mult de o zi, două, preț de o uimire. Atunci cu toții se minunau de alba născocire a zeilor. Apoi șuierul iernii se topea molcom în adierea primăvăratecă, lunecând ușor către lunga și înfierbântata vară. Toamna era a rodului și a templelor, a ungerii, a frunzelor roșii și vrednicei ploi.
De șase ori lunecase iarna în primăvară de când Larce venise să binecuvânteze viața părinților săi, Velia și Teitu. Iar acum era vremea să întâlnească ce a de a șaptea iarnă a trecerii sale prin lumea muritorilor. Frigul începuse să se așeze peste Sunthia, încă nemușcător, dar îndrăzneț. Femeile rânduiau cămările, așezând amfore și ulcioare cu untdelemn, grâne și fructe uscate. Peștele uscat și cărnurile sărate erau atârnate în pivnițe, acolo unde casele aveau pivnițe, de către bărbații casei. Cei care nu aveau astfel de pivnițe își adunau strânsura în Hemonium, laolaltă, acolo unde Larth păstra cinstită socoteală a tot ce se cuvenea fiecăruia. Cei mai înstăriți adunaseră miere bună, vinuri și brânzeturi învelite în pânză, care se păstrau bine peste iarnă dacă erau puse între mere doar pe jumătate coapte. Iar anul acesta Horta fusese generoasă, darurile zeiței umplând amforele și pivnițele oamenilor.
Cu mâinile sale mici, Larce măsura distanța dintre un nor și altul. Întindea brațele către văzduh, apoi sucea palmele, iar și iar, socotind distanța între norul ca un cap de cal și norul mai mic, precum nasul bătrânului Lecne. Asemeni făcea noaptea, măsurând distanța dintre stele. Și toți înțelegeau că da, cosmosul, deseori, încape în măsura palmelor unui prunc.
Ochi alb îl privea, potaia pe care cu toții o fugăreau, spunând că aduce semne rele și e iscoada lui Aita, venită să adulmece suflete proaspete, numai bune de adus jos, în infern. Cei bătrâni spuneau că multe sunt numele zeului, iar în vechime strămoșii îi spuneau Hades ori Ades, dar nimeni nu putea dovedi. Bătrânul Lecne povestea că, într-o noapte, Ochi alb s-a dat peste cap și s-a prefăcut într-o umbră uriașă, care a ascuns luna. Așa spunea și toți l-au crezut, dar nu putea dovedi. Ochi alb dădea mulțumit din coadă, fericit de tovărășia singurului său prieten din sălașul acesta de oameni haini.
-Trei palme! a strigat Larce. Și două degete. Știu ce ai să spui, Ochi alb. Ai dreptate înțeleptule! Palmele mele sunt mici, nu precum ale tatei. Iar două palme ale mele abia fac cât una a lui. Apoi și brațele sale sunt mai lungi și atunci palma lui e mai aproape de nori, iar atunci cuprinderea e mai mică. Asta vrei să spui, așa e?
Ochi alb a lătrat scurt, încuviințând, dovedind că în măsurarea văzduhului matematicile cățelești și cele omenești se pot potrivi.
-Larce! i-a strigat Velia. Să nu atingi potaia! Ce-ai găsit tu la jigăritul acela, aducător de piază rea?
Larce a ridicat din umerii plăpânzi, iar Ochi alb a înțeles. Prietenia lor era lucru de mare preț, dar nici porunca mamei nu era de neluat în seamă. O picătură de ploaie s-a prelins pe obrazul copilului. Apoi a doua. Apoi au început să se lege altele, șiroaie.
-De acum de ajuns! a strigat mama. Plouă și se lasă seara. În casă!
-Pe mâine, ochișor! și-a luat copilul rămas bun de la vechiul său prieten.
În casă, mama așezase bucatele pentru masa de seară. Fiertură de ovăz, legume proaspete, fructe și puțin pește. Afară se întunecase, iar ploaia prinsese nădejde. Se auzea câte un tunet, urmat îndată de lumina unui fulger.
-E întuneric… – a șoptit mititelul.
-Untura de opaiț o păstrăm pentru iarnă! a spus tatăl său. Iarna e lungă, iar nopțile ei lungi sunt și ele, iar atunci lumina prinde bine. Acum mănâncă și te culcă.
Întocmai au făcut. Larce a adormit îndată, visând același minunat armăsar negru cu o stea albă însemnată pe sprânceană. Iar calul acela fără pereche îl ducea în ținuturi nemaivăzute, peste mări de nisip și munți cărora nimeni vreodată nu le-a atins creștetul, și prin păduri cu copaci nemaivăzuți, ori animale fantastice, care nu pot exista aievea. Și tot așa departe, până la marginea lumii.
Visul s-a spart, deodată, în mici bucăți, iar Larce s-a trezit, în picioare, în fața ușii. A privit cerul. Și atunci a știut că e bătrân.
-Sunt bătrân! a șoptit. Și nu putea dovedi, dar a știut că așa e.
-Larce? l-a chemat mama, pe jumătate adormită.
-Sunt bătrân… – a șoptit Larce, privind cerul fără stele.
-Bine, puiule… Treci la loc, în pat! i-a răspuns ea ațipind la loc.
Noaptea a trecut cum trec toate nopțile.
Dimineața ai lui l-au găsit așezat pe piatra cea neagră, cu picioarele încrucișate sub el, cu ochii închiși, încremenit. Chipul său de copil părea acum mai grav, dar luminat de o adâncă liniște și înțelegere.
-Ce e cu el? a întrebat Teitu, ridicând sprânceana dreaptă. Ridicarea aceasta a sprâncenei o tulbura mereu pe Velia, făcând-o să-și dorească îmbrățișarea omului ei, chiar și acum, când trecuse de 54 de ani. Dar acum arcuirea sprâncenei era mai puțin importantă decât ceea ce se întâmpla cu Larce.
-Azi noapte s-a trezit. Era în ușă. Mi-a spus că e bătrân.
Teitu a izbucnit în râs. Acum înțelegea.
-E copil! Așa fac copiii!
-Nu știu…- Velia simțea că acolo e ceva mai mult decât o joacă a copilăriei.
-E copil! a mai spus Teitu plecând la treburile lui. Iarna era aproape și încă erau multe de făcut. Timpul nu stă în loc pentru jocul unui copil.
Velia a clătinat din cap. Bărbaților le plac lucrurile simple și atunci fac totul să pară simplu. Dar nimic nu e niciodată așa.
Trăise 38 de ierni cu omul iei și nu fuseseră binecuvântați cu prunci. Aduseseră jertfe la templul zeiței Turan, Afrodita cum o numeau strămoșii, îmbrățișarea lor era noapte de noapte pătimașă și dulce, dar fără rod. Ofrande către Turan, Turnu și Velta, descântece și scăldat de noapte cu lună plină, totul în zadar fuseseră. Ba, urmând povața lui Cneve, cel care vorbea cu zeii, s-a lăsat vândută, vreme de 7 nopți, bărbaților care veneau la oracol, sperând că astfel vor avea pruncul dorit. Dar nu l-au avut. Iar când ea a intrat în anul 48 al vieții ei, iată minunea. Teitu a găsit un nou născut în gura peșterii, unde păstrau cele ce erau de păstrat. Și l-au luat să fie al lor, jurându-se să păstreze taina până când băiatul va fi îndeajuns de mare pentru a înțelege despre copii și venirea lor în lume.
De când l-a văzut pe Teitu intrând, cu micuțul în brațe, a știut că acela nu e un copil ca toți ceilalți. Poate era o încercare a zeilor, care voiau să le cerceteze credința și omenia. Poate era prunc de neam ales, izgonit de vrajba moștenirilor. Ori rodul unei iubiri necugetate, cine putea ști? Ochii copilului păreau ascunziș al unor vechi și nemaivăzute povești, asta a simțit ea.
Văzându-l crescând, sentimentul că nu e un copil ca toți ceilalți i s-a întărit. Ochii lui priveau lumea altfel decât o făceau copiii, ba chiar adulții. Vedea ceea ce ceilalți nu luau în seamă. Întrebările lui căutau adevăruri, nu explicații – Teitu ar fi râs dacă i-ar fi auzit gândurile. „Ți-a stricat mintea grecul de Ephios, cu vorbele lui întortocheate!” -ar fi spus. Dar ea știa ceea ce știa. Acesta nu era un copil ca alții, știa asta, dar nu o putea dovedi.
În primul an l-au hrănit la sânul Thaniei, care avea un băiat născut, foarte probabil, cam odată cu Larce. Larce părea să crească mai iute. Chiar dacă trupul rămânea plăpând, privirea, expresia arătau că acolo, în mintea aceea mică, se întâmplau lucruri de neînțeles. Ea știa asta, dar nu o putea dovedi.
Când s-a împlinit aproape un an, Larce a refuzat sânul. Și neîndemnat, neînvățat de nimeni a început a umbla. Fără șovăială și fără poticneală. S-a îndreptat spre poteca dintre case, iar acolo s-a apropiat de Ochi alb și i-a spus:
-Eu te știu, ochișor!
Vorbise! Neînvățat și neîndemnat de nimeni! Fără a poci vorbele. Iar Tuitu spunea că toate astea se mai întâmplă. „Copii!” spunea el. „Ți-a stricat mintea grecul de Ephios, cu vorbele lui întortocheate!” spunea el.
Ceilalți copii priveau cerul întrebând despre numele stelelor și zeii care le stăpânesc. Uneori întrebau despre numărul lor. Dar Larce, avea doar doi ani (socoteau că atunci când a fost găsit nu va fi avut mai mult de 3-4 zile de la naștere) când a întrebat: noi suntem făcuți din stele sau ochii, mintea noastră au făcut stelele? Spună ce va vrea Tuitu, dar acestea nu sunt vorbe de copil de rând. „L-o fi auzit pe grec vorbind în dodii!” găsea Tuitu explicația pentru orice, oricât de nemaivăzut ar fi fost.
Iar acum iată-l! Cu picioarele încrucișate sub el, cu ochii închiși, încremenit ca o statuie și cu mintea rătăcind cine știe ce nebănuite locuri. Iar ea, Velia, ar fi trebuit să lase totul astfel, acceptând că e doar un joc de copil?
S-a apropiat. L-a mângâiat pe creștet, dar Larce nu a tresărit.
-Larce… – a rostit ea cu blândețe.
Copilul nu a clipit. I-a răspuns, într-un târziu, cu un glas care era al lui, dar, în același timp, părea bătrân, venit de departe:
-Sunt bătrân. Și știi că e așa. Și va veni vremea când o voi putea dovedi.
Velia s-a cutremurat. Pentru că a știut că e așa. A rămas privindu-l. Nimic nu era cum știa și nimic nu se potrivea cu viețile oamenilor. Ar fi trebuit să-l scuture, o palmă la fund ar fi prins bine, cum făceau mamele copiilor obișnuiți. Ce însemna obișnuit? Și ce mai era de înțeles în scena aceea nefirească? Încă erau poame de adunat din copaci, iar oamenii și copiii lor aveau încă de trudit. Așa se cuvenea și acestea erau de făcut. Iar în vremea asta ea era aici, privind micuțul încremenit și ascultând glasul de copil bătrân. Zeii îi încearcă pe oameni în ciudate feluri.
Oamenii treceau pe acolo și priveau neobișnuita scenă ridicând din umeri. Unii se obișnuiseră cu felul aparte de a fi al Veliei și mai cu seamă cu ciudățeniile acelui copil care, știau deși nu puteau dovedi, e în mâna vreunui zeu pus pe pozne. Altora pur și simplu nu le păsa. Aveau poveri de dus, grâne de vânturat, iarna era aproape, iar vremea îndurătoare nu va mai dura mult.
La ceasul prânzului, Tuitu a venit să cerceteze de ce femeia lui nu ajunsese cu merindea la răscruce, unde se strângeau și se împărțeau merele. I-ar fi prins bine încă o pereche de mâini, ba și Larce ar fi putut ajuta, de acum era destul de mare pentru a fi și el de folos în treburile multe. Pe piatra neagră micuțul era întocmai precum îl lăsase de dimineață, iar femeia lui, alături, neclintită îl veghea cu privirea.
-Asta ce mai e, în numele Ilithiei?
N-a primit răspuns. Nici mamă, nici fiu nu s-au clintit, nu au clipit măcar. Atunci a spus cu voce tunătoare:
-Ajunge! Toate acestea vor înceta chiar acum! Suntem de râsul tuturor!
Larce a întins mâna plăpândă către el, fără a deschide ochii. Palma deschisă, ca și cum i-ar fi oferit un dar nevăzut. Apoi a întors palma ușor, cu un gest care îl îndemna să se așeze.
Tuitu a simțit că ceva mai presus de minte și puterea lui îi spune că asta trebuie să facă. Și s-a așezat. Fără un cuvânt. Își spunea că e o prostie și va fi de râsul tuturor. Strânsul și împărțirea poamelor nu o să aștepte rătăcirile unei femei de acum bătrână și ale unui copil, e drept, neobișnuit. În același timp, nu un glas, ci ceva mai presus de omenesc îi spunea că asta se cuvine făcut, să urmeze calea arătată de Larce. Pentru că, a înțeles Tuitu, nu era doar o purtare zburdalnică ori ciudată, ci o cale. Iar mintea i-a spus că acestea sunt vorbe anapoda de ale grecului. Apoi a înțeles că nu e cale să împace ce rostește mintea lui sănătoasă cu cele care se petrec și puterea nevăzută care părea să fi pus stăpânire pe casă și pe ai lui.
„Templele slăvesc puterea zeilor, nu înțelepciunea lor”, cuvintele acestea i-au venit în minte. I le spusese, cu buni ani în urmă, un străin pribeag care vorbea poticnit limba lor. Venise între ei în una dintre puținele ierni grele pe care și le amintea Tuitu. Era bătrân și suferind, dar părea umblat prin lumea oamenilor și înțelept. „Omul acesta nu mai are zile multe! Știu și se va dovedi.”, spusese Nercie. Iar Nercie știa lucrurile acestea. „Și nimeni nu ar trebui să moară pribeag, ca un câine” a mai spus, atunci, Nercie. Tuitu a văzut privirea Veliei, iar Velia a văzut privirea sa. Și amândoi l-au poftit să iernez sub acoperișul lor. Au împărțit cu el puținul lor și l-au primit drept părinte. Iar el i-a răsplătit cu vorbe pline de miez și povești cum nu mai auziseră. Le-a spus despre plante de leac și meșteșugul sporului rodului, despre încă multe altele. Iar într-o dimineață s-a stins. A prins mâna Veliei, apoi mâna lui Tuitu și, cu ochii privind deja spre Hades, le-a spus: „Va veni singur și singur va pleca. Va fi tânăr și bătrân va fi, înainte de a îmbătrâni”. Tuitu s-a cutremurat amintindu-și cuvintele acestea. Apoi l-au spălat, l-au înfășurat în pânză moale și i-au așezat ban de aur în palmă. Au aprins rugul și i-au recitat calea, iar cenușa au adunat-o în ulcior și ulciorul l-au pus lângă cel al străbunilor.
-Va fi tânăr și bătrân va fi, înainte de a îmbătrâni! a murmurat Larce. Fiori reci l-au străbătut pe bătrânul său părinte. Cu adevărat, zeii se joacă prea crud cu sufletele și mințile muritorilor.
-Velia! Tuitu!
Glasul aspru al lui Alethnas l-a trezit din aducere aminte pe Tuitu. Velia nici nu a luat seama la marele preot, care privea cu asprime spre cei trei.
-Ce se petrece? Demoni v-au luat pe toți în stăpânire sau v-ați pierdut mințile, curios, toți deodată? Ați speriat femeile și toți vorbesc despre ce se petrece aici. Explicați!
-Alethnas… – a îngăimat Tuitu, lăsând capul în pământ.
-Vorbește! a tunat marele preot. Degrabă, apoi mă veți urma la templu pentru curățare și ofrande.
-Poți lecui boala îmbătrânirii? s-a auzit glasul firav al copilului, care a deschis ochii și l-a privit cu atentă expresie pe preot.
-Ce întrebare e asta? Tuitu, așa se cresc acum copiii? Obraznici și fără respect pentru oamenii sfinți?
-Nu, Alethnas, iertare! a răspuns Tuitu. Dar nu i-ai răspuns, poți?
-De bunăseamă nu! Doar zeii pot!
-Trupul bătrân îl pot întineri? a mai întrebat Larce.
-De bunăseama! s-a lăsat Alethnas prins în joc.
-Mintea bătrână?
-Și pe aceea! a răspuns deîndată marele preot.
Și a fost liniște. Larce a întrebat mai departe:
-Dar sufletele bătrâne?
Bătrânul preot a deschis gura, gata să-și rostească răspunsul, apoi a închis-o, știind că răspunsul nu era drept. Iar mintea alerga căutând răspunsul drept.
Larce a întins mâna, repetând gestul pe care îl făcuse și mai devreme cu părintele său. Alethnas, asemeni lui Tuitu mai înainte, s-a așezat, încercând să împace gândul minții sale cu puterea nevăzută.
-Sunt bătrân. – a spus Larce, cu glas domol, încărunțit. Am răspunsuri pentru care încă nu cunoașteți întrebările. Iar vremea mea e aproape isprăvită. Puținul rămas va trebui să-l păstrez pentru o altă trecere.
Cei trei oameni mari îl ascultau și îi înțelegeau cuvintele, dar nu-i înțelegeau spusele. Priveau ochii copilului schimbându-se, trecătoare și tumultoase ape se luminau în ochii lui, limpezindu-se și domolindu-se apoi. Ochi alb a venit și s-a așezat la picioarele sale și nimeni nu a avut nimic de spus.
-La naștere, fiecare dintre noi primim un dar. Singurul pe care îl vom purta cu noi.
-Dar? i-a scăpat preotului.
Se înserase și mulți se strânseseră să vadă și să înțeleagă ce se petrecea acolo.
-Moartea. Ea ne însoțește la fiecare pas al călătoriei noastre.
Rumoare a fost printre cei de acolo. Astfel de vorbe nu se potriveau cu chipul de copil din fața lor.
-Iar noi o uităm, uităm de ea. Nu-i dăm respectul cuvenit. Uitând că ne însoțește mereu și că, în cele din urmă doar ea are cheia porții.
-Prostii! a strigat Sethre. Copilul ăsta are nevoie de o bătaie bună! Și cred că nici vouă nu v-ar strica, gură cască! Oameni bătrâni pierzând vremea cu vorbele grecești ale unui mucos.
Larce a întins mâna, cu degetele strânse, într-un gest care putea sugera că va folosi o forță nevăzută pentru a-l supune pe guraliv. Sethre a ridicat brațele instinctiv, punându-le pavăză.
-De ce te temi? a întrebat Larce. Frica din tine a văzut în mâna mea frică, așa cum blândețea tatei a văzut în ea blândețe. Cosmosul e locuit de ceea ce așezăm noi în el. Stele, zei sau oameni. Sethre, ești cel mai viteaz dintre toți, dar te temi de cele nevăzute și neînțelese. Zeii tăi sunt temerile tale.
Până la căderea nopții va ninge. Iar eu nu voi mai fi. Nu mai e vreme. Tuitu, Velia, ați fost buni cu bătrânul suflet. Și acum, și înainte. Bunătatea voastră nu va cunoaște răsplată. Nici a oamenilor, nici a zeilor. Plata pentru dărnicia și dragostea voastră va fi mai multă durere și o moarte neîmpăcată, fără urmași. Nu e drept, după legea oamenilor și legea zeilor povestită de oameni, dar e calea voastră.
Liniște. Un frig pătrunzător mușca din oameni, dar cei de acolo nu păreau să-l simtă. Nimeni nu cuteza să șoptească măcar, toți simțind sau înțelegând că ceea ce se petrece acum e parte a unei ordini mai înalte, a unei alte lumi.
Ochii copilului se albiseră, precum ochiul prietenului său cu patru labe. Asemeni părul. Doar chipul păstra seninul nemaivăzut.
Și-a împreunat palmele în rugăciune, a lăsat capul în piept și a șoptit:
-Voi mai fi cu voi la începutul ninsorii, nu și la sfârșitul ei. Zăpada va fi între noi.
A oftat. Atunci au simțit cu toții frigul. Alethnas s-a scuturat, s-a ridicat și a întrebat, cu voce răsunătoare:
-Poți dovedi că…
A amuțit. Fulgi de zăpadă se așezau în părul încărunțit al copilului trecut acum către marea ninsoare. Toți au privit spre cer. Apoi spre copil. Iar acolo nu era niciun copil, doar trupul uscat al unui bătrân.
***
Vestea despre iminenta sosire a marelui războinic cutremurase cetatea. „Ce poate vrea de la niște sărmani ca noi?” se căinau cei bogați. „Ce robie ne poate aștepta?” se întrebau cei săraci. „În ce feluri ne poate silui?”, se înspăimântau curtezanele.
Oastea lui, spuneau vestitorii, era nemaivăzută. Mii și mii de războinici încercați, cu pielea albă, arămie, precum fumul ori neagră ca întunericul nopții erau gata să-și dea viața la porunca lui. Lăncile lor erau lungi cât statul a cinci, ba șase, ba chiar șapte sau opt bărbați zdraveni. Animale de care nimeni nu mai auzise și pe care nimeni nu le văzuse erau gata să sfâșie orice la porunca lui. Cei ce i se supuneau fără crâcnire, spuneau vestitorii, primeau îndurarea și nădejdea încă unei zile. Cetățile care îndrăzneau să-l înfrunte, spuneau vestitorii, erau nimicite, spulberate în pulbere pe care nici vântul nu și-o mai amintea.
Zeci de cetăți căzuseră sau se închinaseră puterii lui nemaivăzute. Spuneau unii vestitori că fusese zămislit de un zeu împreunat cu o fiică de rege. Gepțienii ori marele imperiu al persianilor căzuseră în genunchi, sub forța marelui războinic. Iar în urma lui renășteau cetăți și se nășteau orașe purtând numele lui. Iskander! Iskander! își strigau unii spaima. Alexandros Megalos, își strigau alții uluirea, pretutindeni în calea lui.
Oxerzos nu era un rege oarecare. Așa îi plăcea să-și spună. Cetatea era mică și supușii nu foarte mulți, dar îndeajuns pentru a-l îndestula și a-i da slava la care râvnea. Își privea sfetnici și știa că nu le poate cere sfat. Pentru că nu aveau de dat. Prea se obișnuiseră cu lingușelile și tânguielile ca să mai aibă mintea și bărbăția de care era nevoie acum. Doar Daxionas îl privea cu aceeași cutezanță din totdeauna:
-Prostii de speriat muierile și copii! a strigat Daxionas cu vocea de fier care făcea zidurile să tremure. Auzi, lănci de șapte staturi de om! Prostii! Oxerzos, ai să-i asculți pe viermii ăștia care știu doar să îți pupe dosul ori ai să faci ceea ce trebuie să facă un bărbat și o căpetenie?
Oxerzos l-ar fi străpuns acolo, pe loc, pe răzvrătitul Daxionas, dar știa că nu mulți bărbați puteau scoate sabia în fața generalului și trăi pentru a o ridica. Și mai știa că acum de oameni precum dârzul Daxionas avea nevoie cetatea.
-Și ce-mi ceri să fac, generale? a întrebat Oxerzos, cu nedisimulată batjocură în glas.
Daxionas a pufnit, disprețuitor, la o astfel de nătângă întrebare.
-Da, da, știu, să luptăm! a urmat Oxerzos. Cu ce oaste? Cele câteva sute de neputincioși, în fața miilor, zecilor de mii ale lui Iskander?
-Zidurile cetății sunt zdravene, provizii avem pentru bună vreme. Putem luptă chiar un an dacă e nevoie. Iar dacă, în cele din urmă, se vor arăta prea puternici, măcar vom ști că ne-am făcut datoria, iar un mare general, ca acest Iskander, dacă e așa precum îl povestesc neputincioșii ăștia, va respecta asta. Și vom putea cădea la o onorabilă înțelegere.
-Ne vor nimici!
-Ne vor nărui!
-Vom pieri cu toții!
Sfetnicii se puseseră pe văicărit, prăbușindu-se la picioarele regelui și implorându-l să nu fie atât de necugetat.
-Să deschidem porțile cetății! se rugau. Va fi îndurător și ne va cruța viețile.
Oxerzos nu și-a mai putut stăpâni disprețul.
-Căcăcioșilor! Eunuci, fii de târfe! Vă temeți atât pentru viețile astea în care tot ce faceți e să vă umpleți burdihanele și să spurcați pământul cu deșertarea mațelor voastre nesătule. Pieriți!
-E aici! E aici!
Zenos, fiul său cel mic dăduse năvală, gâfâind, strigând aceleași cuvinte, iar și iar.
-Lua-te-ar naiba! l-a repezit părintele său. Vorbește lămurit! Cine? Unde?
-Iskander! a răspuns băiatul. Se vede. Și oastea lui e… e precum se spune… cum nu s-a mai văzut.. au… au umplut zarea. Toți oamenii noștri sunt pe ziduri, speriați și uluiți de așa priveliște.
-Nu mai e vreme! Daxionas, pregătește oamenii de luptă. Să mergem.
Ajunși pe metereze au văzut. Era întocmai precum povestiseră vestitorii. Orizontul era întunecat de oastea cuceritorului. Iar în fruntea lor, călare pe un cal uriaș, negru, cu o stea albă pe sprânceană, el. Părul ca de aur, în armură aurie și coif cu pene albe, ca un zeu coborât printre muritori, era el, Iskander, Alexandros Megalos.
Oxerzos a înțeles că nu era loc nici pentru nădejdea în nădejde. Atunci s-a simțit ușurat. A înțeles că totul e pierdut și vor pieri cu toții, iar asta a fost ca o ușurare, ca un soi de bezmetică euforie. A zâmbit. Cei din jur au crezut că vrea doar să-i îmbărbăteze, dar regele era pur și simplu împăcat cu sfârșitul, cu nimicirea pe care le vedea venind călare pe un uriaș cal negru, cu o stea albă deasupra unui ochi.
Alexandru a ridicat mâna și toți ai lui s-au oprit, încremenind. A privit în norișorul de praf ridicat la câțiva pași de poarta cetății. Din colbul vânturat a pășit o mogâldeață de om. Lissandros și călăreții săi au zvâcnit ca la o poruncă, dar Alexandru i-a oprit cu un gest al mâinii. Era doar un copil.
-E doar un copil, un țânc de cinci, poate șase ani!
-Poate fi o cursă, Alexandru! l-a prevenit Ptolemeu. Pe aici totul e înșelător, iar oamenii din locurile acestea sunt știuți pentru șiretlicurile lor.
-E un copil! l-a liniștit Alexandru.
Copilul se apropia, cu pas cuminte domol și privirea lipită de steaua albă de deasupra calului cuceritorului. Alexandru a privit chipul copilului și a zâmbit, de parcă și-l amintea de undeva. Și nu știa de ce simțea asta. Expresia copilului, gravă, în același timp inocentă, îl intriga și îi părea, totodată, familiară. Ciudat lucru.
Alexandru a descălecat. Copilul se oprise. Ochii copilului priveau acum ochii cuceritorului. Lissandros și oamenii lui se apropiaseră, cu mâinile pe săbii, gata să sară la cel mai mic semn neliniștitor. Alexandru le-a făcut semn că nu au a-și face griji. S-a lăsat în jos, privindu-l în ochi pe micuț. Și a știut că ei se cunosc de mai multă vreme decât au adunat viețile lor. Copilul și-a lipit mâna de obrazul cuceritorului. Și s-au privit în tăcere.
Apoi copilul s-a întors către cetate și a pășit către poartă. Ajuns aproape, a întins brațul, apoi cu un semn al mâinii a făcut semn că poate fi deschisă poarta. După clipe de ezitare, Oxerzos a încuviințat și poarta a fost deschisă.
Nu a curs sânge în acea zi. Ziua în care mulți ar fi trebuit să piară s-a transformat în zi de sărbătoare. Iskander! Iskander! strigau oștenii de pe ziduri. Iskander! Iskander! strigau femeile, dezvelindu-și sânii. Oxerzos l-a întâmpinat pe Alexandru cu o demnă plecăciune și a primit drept răspuns o îmbrățișare frățească. Până și dârzul Daxionas a trebuit să se declare mulțumit de acest neașteptat și ferice deznodământ.
Cu toții s-au bucurat și au chefuit. Căpeteniile lui Alexandru, laolaltă cu Oxerzos, Daxionas și restul dregătorilor au închinat carafe și au rupt cu dinții carnea de berbec, desfătându-se cu dansul frumoaselor cu ochi întunecați și dulci rotunjimi.
-Copilul? Unde e copilul? a întrebat Alexandru. Găsiți-mi copilul!
Dar nimeni nu a putut da de urma acelui copil, apărut de nicăieri.
***
Nici sângerarea, nici leacurile persiene, nici ierburile vindecătorilor din Hindustan, nici descântecele gepțienilor, nici poțiunile grecești, nici amestecurile de tot felul, ale vracilor de toate limbile nu reușiseră să domolească dogoarea care îl slăbise și îl pierea pe cuceritor. La căpătâiul lui erau cei care-i mai rămăseseră. Unii se pierduseră, alții se întorseseră la Pella, acasă. Pe alții îi răpusese războiul sau mânia lui Alexandru.
-Lissandros! Ptolemeu! Antipater! Perdicas! Leonnas! le striga numele, amestecându-le cu vorbe ciudate, din limbi care poate nici nu existau pe lumea asta.
Ptolemeu l-a prins de umeri pe Anticratos.
-Fă ceva! i-a poruncit.
Bătrânul medic a plecat capul, învins.
-Mă tem că nu mai e nimic de făcut… A mai rămas puțin, foarte puțin.
Ptolemeu l-a îmbrâncit ca pe un nevrednic, bun de nimic.
-Tu… – a murmurat Alexandru.
Chipul acelui copil l-a recunoscut îndată, așa cum îl recunoscuse și cu ani în urmă, fără a putea spune de unde îi era știut. Doar el putea vedea chipul, doar el putea vedea copilul.
-Ai venit…
Micuțul a încuviințat cu o înclinare a capului.
-Cu cine vorbește? a întrebat Lssandros.
-Aiurează – l-a lămurit Anticratos.
-… ai venit să mă iei? a șoptit Alexandru, cu glas stins.
-Am venit să te iau! i-a răspuns copilul.
-Unde? Unde… – a mai reușit să rostească marele Alexandru.
-Ithaka. Acea Ithaka doar a ta!
Toți au căzut în genunchi, strigându-și disperarea. Alexandru nu mai era. Templele aduc slavă puterii zeilor, nu înțelepciunii lor. Iar amintirea, templu al oamenilor, aduce slavă îndrăznelii, iertând toate celelalte. Așa spusese cândva un suflet bătrân.