Soarele ajunsese la vremea biciuirii. Așa era ordonată călătoria lui prin văzduh, de când e lumea: despicarea întunericului, ridicarea, biciuirea, coborârea și învelirea. În perioada asta a anului biciuirea era mai cruntă ca oricând, mușca din carne, înroșea pielea, aprindea bule acre sub ea, care pocneau dureros. Knaso era învățat cu biciuirea, arșița nu-l înmuia cu ușurință, ca pe alții. Dar azi pârjolul era, parcă, mai nemilos ca niciodată.
Ceilalți își făcuseră adăpost din stuful tăiat și se ascundeau în umbra fierbinte, așteptând începutul coborârii. I-ar fi prins bine puțină odihnă la umbră. Palmele ardeau, crăpate, spintecate de fibrele tăioase ale stufului, de parcă durerea palmelor se luase la întrecere cu durerea stârnită de arsura soarelui pe ceafă, umeri, pe brațe. Secera nu mai tăia cum trebuie, va trebui să o ducă la bătut, dar asta costă. Una nouă ar fi fost și mai bună, dar ar fi însemnat munca lui pe două, poate trei luni. Păcătoasa abia mai tăia, așa că trebuia să-și opintească brațele, să tragă cu palmele care începuseră iar sângerare.
Da, puțin răgaz, puțină umbră i-ar fi prins bine, dar mâine veneau negustorii din Akkad și trebuia să adune cât mai mult stuf. Mașnișan îi prorocise că i se va naște fiică la următoarea înfrigurare și trebuia să adune destui șekeli pentru ofrande și ceremonia făgăduinței. Un șekel însemna o baniță de orz, iar pentru ceremonie era nevoie de 12. Din stuful tăiat abia făcuse de doi șekeli, iar asta abia ajungea ca să se hrănească el și femeia.
I s-a părut că aude plâns de copil. Năluciri de la arșiță, și-a spus ștergându-și fruntea și luând, cu înghițituri mici, puțină apă.
-Hei, Knaso! l-a strigat Anșiel, de sub acoperământul de stuf. Ai auzit și tu?
Nu i-a răspuns. A ridicat din umeri. Ei erau la umbră, le ardea de pălăvrăgeală. Anșiel avea patru băieți, precum i se prorocise, care vor crește și-i vor fi de ajutor, iar asta îl făcuse fudul, înfumurat.
Scâncetul de copil s-a auzit din nou. Mai limpede, mai tare.
-De acolo vine! a strigat Lantine, arătând cu mâna. E glas de copil, am auzit cu toții!
Knaso a lăsat secera și a dat fuga cu ceilalți să vadă. Plâns de copil, aici, pe vremea asta, nu era lucru obișnuit. Când au ajuns fețele li s-au întins a mirare. Apoi au încremenit de groază. Și după aceea groaza s-a topit iar devenind mirare
Era un prunc, la mijloc, într-o colcăială de șerpi negri. Mușcătura lor putea ucide cel mai zdravăn dintre bărbați în mai puțină vreme decât ar lua să rostești numele zeilor. Carnea se înnegrea imediat, apoi pleznea, supurând, durerea era crâncenă, urmau spumele de bale sângerii, apăsarea la respirat și jungherul din inimă. Nu era scăpare din mușcătura șarpelui negru, iar acolo era nu unul, erau zeci, poate peste o sută. Colcăiau ca smoala topită, șerpuiau de jur împrejurul pruncului, fără contenire, alcătuind un cerc într-o neîncetată frământare.
Niciunul dintre ei nu cuteza să se apropie. Pruncul își mișca mânuțele și scâncea de parcă primea alint. A întors capul spre dânșii, privindu-i. Râdea. Nu învățase spaima și nu știa ce poate ucide. Copilul avea ochi mari albaștri. Auziseră despre asemenea ciudățenie, dar încă nu mai văzuseră. Ochii copiilor, la facere, erau verzui, uneori azurii, dar se schimbau repede, întunecându-se. Aceștia aveau un albastru curat, ca cel mai senin văzduh.
-Ce-i de făcut? a întrebat Anșiel. Să facem flăcără?
La ce ar fi folosit flacăra? Putea ține, uneori, departe un șarpe, dar nu atâția. Mai rău i-ar fi întărâtat.
Pruncul a chicotit. A întins mânuța către ei, iar șerpii s-au dat deoparte, lăsând potecă de trecere. Au strigat toți cu un glas, uimiți de așa minune. Copilul putea stăpânii șarpele negru, precum strămoșii!
Knaso, cutezător, a pășit. S-a aplecat. A luat pruncul în brațe. Era băiat.
-E băiat! a strigat.
Șerpii păreau încremeniți. Ochii mari ai copilului erau albaștri, cum nu mai văzuse. Și chipul său era de prunc, dar avea în licărul ochilor ceva al altei vârste.
*************
-Au rămas nemișcați, precum ți-am spus! Erau zeci, negri, dintre cei cu mușcătura neiertătoare! Ați văzut cu toții!
Knaso a strigat, luându-i martori pe ceilalți care văzuseră totul. Ceilalți au încuviințat, văzuseră cu toții întâmplarea și nu era lucru curat.
-Poate e un semn de la zei… – a murmurat Rimuș. Era cel mai bătrân de acolo, dar era un suflet tânăr, abia la a unsprezecea venire.
-Astea sunt vorbe necugetate! a tunat Manuș. Să chibzuim ce e de făcut.
-L-aș lua să-l cresc. Mi-ar prinde bine un fiu… – a murmurat mai mult pentru sine Knaso.
-Mai întâi vom face ceea ce trebuie făcut! a spus Manuș, cu același glas tunător. Să mergem la pietre.
Au pornit cu toții către pietre. Satul lor era sărac, lipsit de templu, dar pietrele, așezate în trepte, netede ca niște lespezi, erau altarul unde aduceau ei ofrande și unde citeau venirile celor abia născuți.
Au adus apă și au umplut borta din piatra citirii. Apoi au rostit cuvintele. Au așezat pruncul în apă și au continuat bolborosirea vechilor vorbe. După ce va fi stat îndeajuns în apă, pielea copilului se va zbârci și vor putea citi acolo semnul. Așa că rosteau fără contenire cuvintele așteptând. În zadar. Pielea copilului rămânea netedă și curată, mirosind a tămâie nouă. Manuș l-a luat în brațe și i-a cercetat talpa. Semnul vieților era acolo, chiar dacă piele nu i se încrețise.
-Priviți! a strigat.
Și au văzut cu toții. Și s-au minunat.
-Nu este cu putință! a șoptit Rimuș.
Și toți au clătinat capetele, murmurând în semn de aprobare. Dar semnul era acolo și era limpede. Clar, perfect conturat. Ceea ce era lucru încă și mai de uimire. Semnul putea fi citit doar în prima lună de la naștere. Iar copilul acesta părea să aibă mai mult de o lună.
-Și totuși iată! a rostit Manuș. Semnul e clar, poate fi citit și de către ultimul dintre netoți. Acesta este un suflet foarte, foarte bătrân. Iar socoteala venirilor sale ar da un număr mai mare decât boabele din zeci de șekeli. Iar asta este peste putință! Ar însemna că e un suflet mai bătrân, mult mai bătrân decât sufletele strămoșilor!
Din nou, toți au clătinat capul aprobator. Semnul nu lăsa loc de îndoială. Ei erau sărmani tăietori de stuf, nepricepuți, dar semnul era clar și la vedere.
Au stat ceasuri bune încercând să găsească tâlc în această întâmplare. Femeia lui Anșiel a alăptat pruncul, dimpreună cu cel mai tânăr fiu al său, un suflet vechi, venit de doar trei luni. Până târziu în noapte au strigat și au invocat zeii, sfătuindu-se despre ce era de făcut.
Osteniți, au căzut de acord că, a doua zi, Knaso va pleca împreună cu negustorii din Akkad, la marele templu. Knaso fusese cel care îl ridicase dintre șerpi, datoria lui era să-l ducă la templu. Iar acolo, Enheduanna, preoteasa care știe semnele și potrivește cuvintele în cântări va cumpăni ce e de făcut și va împlini ceremonia făgăduinței, dacă așa va trebui făcut.
Mulțumiți cu această hotărâre s-au culcat. Peste noapte s-au înțeles ca pruncul să rămână cu femeia lui Anșiel. Și așa au făcut.
******
Drumul a fost lung și greu, dar negustorii erau oameni veseli și mereu găseau ceva de povestit, ori își aminteau de cineva ori de vreo istorie pe socoteala căreia să facă haz. Fuseseră și ei mirați de ciudata întâmplare, așa cum o aflaseră de la Rimuș, care avea darul povestirii, deși nu fusese de față la îmblânzirea șerpilor negri. Apoi au zis că asta e treabă pentru preoți, nu negustorie. Au căzut de acord să-i ia cu dânșii pe Knaso și prunc, dacă nu le vor îngreuna drumul.
Multe vorbe porcoase s-au spus în zilele drumului. Și multe desfrânări au fost povestite. Unele atât de nerușinate încât, își spunea Knaso, nu puteau fi decât născociri ale unor palavragii. Knaso nu văzuse niciodată Marea Cetate. Umblau vorbe despre minunile de acolo și neobișnuitele năravuri ale celor din Akkad, dar multe îi păreau prea gogonate pentru a fi altceva decât simple scorneli.
La intrarea în cetate avea să-și da seama că poveștile auzite nu cuprindeau întreaga desfășurare de minuni a Akkadului. Mirosuri dintre cele mai dezgustătoare, dimpreună cu cele mai încântătoare arome. Negustori de tot felul, care aveau de vânzare minunății cărora Knaso nu le știa nici numele, nici rostul. Păsări cântătoare și păsări frumos colorate, flori dintre cele mai frumoase și veștminte cum nu mai văzuse. Femeile aveau părul lung prins cu panglici și giuvaieruri, iar bărbații aveau bărbile împletite și pomădate, purtând la fel de multe și curioase giuvaiericale precum femeile. Curmale, smochine, rodii și fructe cărora nu le știa numele se găseau pe tarabele negustorilor. În apropierea templului, femei cu sânii goi, pe care desenaseră semne de neînțeles îndemnau trecătorii la popas de alint și desfătare. Nu mai văzuse Knaso femei nerușinate ca acelea, dar se potriveau cu poveștile negustorilor. Unele își ridicau pânza verde, albastră ori roșie care le învelea coapsele și îmbiau cu despicătura lor total lipsită de păr, precum a fetițelor. Cu adevărat -și-a spus Knaso- cetatea e loc cu multe minuni și multă desfrânare.
Ajunși la templu, unul dintre negustori, cu vorba repezită și colorată, pe care abia o putea înțelege Knaso, i-a povestit unuia dintre tinerii preoți despre rostul venirii lor. Acela, cu capul netede, fără păr, precum despicătura femeilor nerușinate, i-a făcut semn să-l urmeze.
Pe lespedea cea mai înaltă erau flori și fructe, ofrande de totul felul, de la lemn aromat, la suave țesături. Pe o treaptă mai jos, goală, cu picioarele larg desfăcute, lăsând vederii despicătură fără de păr, întocmai ca a femeilor nerușinate, era Enheduanna, preoteasa despre care auzise. Doi robi tineri aruncau petale peste goliciunea ei, iar o tânără roabă picura lapte peste sâni, pe pântec, pe ciudata despicătură și pe coapsele preotesei.
Knaso nu știa ce se cuvine să facă. Să îngenuncheze, să se prosterneze, întinzându-se cu totul la pământ? Preotul care îl condusese până aici s-a apropiat de Enheduanna și i-a șoptit la ureche ceva vreme. Îi spunea, de bunăseamă, cele aflate de la negustor. Ea l-a privit pe Knaso cu băgare de seamă, apoi a luat un văl, iar robii i l-au așezat legându-l cu cingătoare, apoi petrecându-i-l peste umăr și prinzându-l cu agrafe împodobite.
-Apropie-te! a spus Enheduanna cu glas aproape șoptit.
Knaso s-a apropiat. Ea s-a ridicat și a luat pruncul în brațele sale. Chicotea și mâna lui mică a prins bărbia preotesei, care a scăpat un strigăt ușor, apoi a zâmbit. A pășit către bazinul din stânga altarului, unde pluteau petale felurite în apa limpede. A așezat pruncul în apă și a început rostirea cuvintelor. Acestea nu erau precum cele pe care le știa Knaso. Aveau o stranie sonoritate și înțeles de nepătruns pentru mintea lui, dar unduite și curgătoare, de o nemaiauzită muzicalitate.
După îndeajuns de multă vreme, Enhenduanna a ridicat copilul și a citit semnul. Un țipăt scurt, de neferecată uimire.
-Povestește-mi totul, pe îndelete! i-a poruncit lui Knaso. Iar Knaso s-a supus.
Descriind cercul neobișnuit alcătuit de freamătul șerpilor, Knaso a insistat asupra mulțimii acestora.
-Nouă-zeci-și-unu! a șoptit Enheduanna. Nouăzecișiunu erau. Urmează-ți vorba…
Iar Knaso a povestit tot. Despre semnul din talpă, despre socoteala făcută, despre sfatul celor din sat, despre femeia lui Anșiel, care a alăptat pruncul, despre drumul lung. A povestit tot.
Chiar când isprăvea de povestit, s-a iscat rumoare. O zarvă crescândă venea dinspre intrarea în templu. Un tânăr preot a venit în fugă strigând:
-Regele! Maniștușu vine aici!
Mai întâi au intra soldați din garda regală. Apoi Maniștușu însuși. Mic de stat, deloc impunător, dar cu veștminte și podoabe cum Knaso nu mai văzuse. Ochii mici izvorau o privire sfredelitoare.
-Acela e? a întrebat cu glas ca de tunet, arătând spre pruncul din brațele Enheduannei.
Enheduanna a strâns copilul la piept, de parcă ar fi încercat să-l protejeze. I-a răspuns regelui că da, acela e.
-E adevărat? a întrebat Maniștușu, de data aceasta cu vocea mai blândă.
-Da! a rostit ferm preoteasa. E cel dintâi!
Regele a făcut un semn cu capul către gărzile sale. Doi soldați s-au repezit spre Knaso și l-au sfârtecat pe loc. Unul i-a tăiat beregata, cel de al doilea și-a împlântat sabia în inima tăietorului de stuf. Knaso s-a prăbușit. Sângele s-a revărsat pe piatra rece. Nu mai mișca.
Maniștușu s-a apropiat. A ridicat piciorul pruncului și a privit talpa. A citit semnul, apoi a sărutat talpa mică, fragilă. S-a întors și a pornit spre ieșire. Gărzile l-au urmat. A mai strigat o dată, fără a întoarce capul, cu aceeași voce de tunet:
-Știi ce e de făcut!
Apoi a ieșit.
Tânărul preot care îl adusese pe Knaso în fața Enheduannei s-a aplecat și și-a înmuiat palmele în sângele celui mort. Apoi a desenat un semn pe trupul pruncului.
-Enheduanna? a rostit numele preotesei, iar în rostire era nepusa întrebare.
Preoteasa legăna copilul, așa cum o bună mamă își leagănă pruncul nou născut. Cu glas murmurat îngâna un cântec de ea născocit.
-Enheduanna! a urmat tânărul preot. Regele a lăsat soldați care să vegheze că se va face ceea ce e de făcut.
-Regele e un neștiutor! Ca toți cei puternici, crede că doar ceea ce știe el și ce poate înțelege e drept.
A așezat pruncul pe marea lespede, alături de ofrande. A întins mâna, iar tânărul preot i-a așezat în palmă pumnalul ritual, cel cioplit din Piatra Cerului.
-Nu – a șoptit preoteasa. Acesta nu va fi ultima ta venire, Cel Dintâi.
Tânărul preot a aruncat o privire către soldații care vegheau împlinirea celor poruncite, apoi i-a întins Enheduannei pumnalul de argint. Preoteasa a început lunga incantație, crestându-și pielea sânilor, palmele, lăsând picăturile de sânge să cadă pe trupul micuțului. Cuvintele erau de neînțeles, precum sunetele scoase de șerpi, iar intonația era stranie și nepământeană. Cu o mișcare bruscă a înfipt pumnalul în trupul copilului. Sângele a împroșcat-o, apoi s-a prelins pe lespede. Ofrandele au început să se topească, prefăcându-se într-o materie neagră precum smoala. Lichidul vâscos se prelingea în fire lungi, iar acele fire se prefăceau în șerpi negri, sâsâind amenințător.
Enheduanna a întins brațul și mușcătura a venit deîndată. Agonia ei a durat până la vremea Învelirii. La lumina torțelor, preoții i-a spălat trupul, apoi l-au așezat pe lespede, între șerpi.
Maniștușu, Anșiel, Rimuș și Yoșaua priveau același cer. Din locuri diferite ale pământului. Yoșaua era copilă încă, dar în noaptea aceea devenise femeie. După ce se lăsase luată de către cel care avea să-i fie bărbat, ieșise să se curețe. Iar acum privea cerul. Același cer pe care îl priveau Anșiel, Rimuș și Maniștușu. Iar pe cer nu era nicio stea. Doar o lună vineție.
