Trebuie ca mai întâi să rabd tortura mesajelor publicitare. Unul dintre ele e repetat cu supărătoare insistență. Mi se explică, răcnit, că nu știu ce duduie și-a lansat un nou album ori single, ori naiba să o ia. Apare făptura. E un camion de osânză rău organizată. Slănina i se revasă peste șnurul auriu care îi ține loc de chiloți, peste cealaltă legătură de șnururi aurii care îi țin loc de sutien. Făptura se zbuciumă, însoțită de un pachet de dănțuitori, iar fiecare scuturare a ei aduce o înfiorătoare mișcare a unturii. Răcnetul ar trebui să treacă drept muzică, zbuciumul șuncilor ar trebui să treacă drept dans. Ființa e împodobită cu tot felul de fleacuri aurii, curgătoare, asemeni osânzei din care e alcătuită. Asta nu o împiedică să mimeze posturi care se vor provocatoare, de divă sufocată de slănină. Iar hoarda care pare a fi publicul e în extaz, în vreme ce muntele de grăsime repetă, la nesfârșit, despre cât de sexi e ea și cum niciun pământean nu poate rezista dorinței pe care ea și numai ea o poate stârni.
Dezgustătorul spectacol e perfect încadrabil în canoanele unei noi estetici, estetica protuberanțelor. Imaginile evocate mai sus reprezintă doar una dintre expresiile acestei supărătoare tentative de redefinire a ceea ce e frumos, decent ori măcar suportabil. Ideea că frumusețea supraviețuiește dincolo de tonaj, generoasă în principiu, e sugrumată de imaginile deja descrise. Corectitudinea politică, aceea care te îndeamnă să admiți scrânteala numită ‘body positivity” e năclăită de slănină. Ai putea accepta că există forme de frumusețe care pot înflori chiar și dincolo de excesul de kilograme, sub condiția unei anumite decențe a expresiei, o discreție a înfățișării publice. Dar spectacolul osânzei traversată de șnururi aurii nu e decât dezgustător, oricât de violent ai fi somat să admiți contrariul.
Delirul etalării cu orice preț – țicneală pe care o datorăm expansiunii social media și nebuniei colective – anulează orice evaluare (auto)critică, orice urmă de decență, discreția e indezirabilă în noua lume. Totul există pentru a fi arătat, fotografiat, totul. De la dumicatul pe care te pregătești să-l bagi în gură la cele mai intime ipostaze. Nimic nu scapă demenței etalării cu orice preț, nici cadavrul din coșciug, nici ședințele de amor. Telefonul e evaluat în primul rând după performanțele camerei.
O întreagă categorie de neputincioși și nevredinci se recomandă drept „creatori digitali”, „creatori de conținut”. Nu există nicio creație, e doar aceeași schiloadă etalare a sinelui, a strîmbăturilor, pocelilor, crăcănărilor, lăbărțărilor ori crizelor de isterie. Toate aceste episoade psihotice sunt aplaudate, însoțite de sute de mii de aprecieri, gloata consumă cu un dement entuziasm cantități colosale de nimic despre nimeni. Iar nimicul a devenit o întreprindere de succes.
Civilizația protuberanțelor se revarsă de pretutindeni. Sâni de dimensiuni de nefirești, cu bizară geometrie, fese supradimensionate care par a fi expresia tentativei de a transforma făptura într-un gigantic cur, buze devenite uriașe roșii reptile. Toate rezultat al lucrării unora care ar fi depus jurământul lui Hypocrate. Totul e supradimensionat, exagerat în mod grotesc, o abundență nefirească a cărnii (plus adaosuri) care îmbracă nimicul și îl transformă într-o masă etalabilă.
Se invocă, frecvent, un nou concept: estetica urâtului. Care nu e nici scrutarea florilor de mucigai, nici căutarea formei neșlefuite. E doar o bălăcire în sordid. Inventat de nătângi, repetat de snobi, conceptul de estetică a urâtului a devenit o scuză pentru orice abominație. Repulsia, naturală, față de ostentația grotescului livrat drept artă e rapid admonestată și etichetată drept lipsă de rafinament. Tulburările noastre digitale, aproximarea conceptelor, îngăduie proclamarea drept artă a oricărui excrement. De bunăseamă, rostul artei nu e acela de a provoca exclusiv reverii, încântare. Dezgustul, revolta, spaima ori furia pot fi și ele rezultate ale întâlnirii cu produsul artistic. Dar acestea sunt consecințe ale decodificării, ale traversării intelectuale a spațiului definit de acel produs artistic, nu repulsie organică față de însuși obiectul „de artă”.
Toate aceste lucruri, până mai ieri marginale,au devenit azi noul canon, noua cale. Ni se propune, ba nu, suntem somați să purcedem cât mai degrabă la o și mai amplă digitalizare. Ni se înfățișează vaste teritorii în care să ne desfătăm cu tot mai ample etalări ale nimicului. Există, ni se lămurește, puradei ai inteligenței aritificiale gata să ne ia în primire, capabili să maimuțărească, la un nivel acceptabil de competență, tot ceea ce a produs intelectul uman. Autenticii creatori (nu maimuțele digitale, nici protuberanțele siliconate care își scutură excesele in filmulețe imbecile) devin inutili.
Nimeni nu mai citește. Mor ziarele. Cărțile au tiraje neglijabile. Umanitatea s-a mutat încetul cu încetul în spațiul nălucilor virtuale. Un spațiu pe care nu-l înțelege, guvernat de reguli stranii. Protestele dezaprobatoare sunt inutile. Acest text există în acel spațiu, în acel spațiu îl citiți. Și asta e vestea bună. Citiți. În locul textului ar fi putut fi aici una dintre acele căpățâni vorbitoare, atotștiutoare.
Întreg textul, de până aici, are un singur rost. Acela de a vă îndemna să vă faceți stocuri. Nu de drojdie, nici de hârtie igienică. De cărți. Nu e o figură de stil. Adăpostiți în casele voastre cât mai multe cărți. Dintre cele tipărite pe hârtie. Nu e departe vremea când vor fi tot mai greu de găsit. Iar căutările în noua lume digitală sunt controlate de algoritmi care nu țin seama de ce vă trebuie, ci de ce trebuie. Nu e departe vremea când aceste cărți vor deveni relicve. Și e bine să le aveți în preajmă. Pentru că electricitatea ar putea să nu mai circule pe sârmă, cândva. Dar mai ales pentru că există niște limite pînă la care pot fi umflați, cu silicon, sânii, până la cale se poate exagera arhitectura feselor. Aceste limite, cu siguranță, vor fi împinse tot mai departe de către unii care ar fi depus jurământul lui Hypocrate. Dar va veni momentul când euforia descompunerii se va isprăvi. Și veți descoperi că sunteți înconjurați de mutanți, de grotești făpturi cu care nu mai aveți nimic în comun. Că tocana de greieri nu mai e îndeajuns merinde, și lumea virtuală (acum 3D, accesabilă prin rețele 398G) nu e lume. Atunci stocurile acestea, despre care v-am vorbit, vor prinde bine.
Ceea ce am scris poate părea doar bombănitul fără noimă al unui inadaptat. Așa și e. Doar că neadaptarea e o opțiune. Încă posibilă.