Furtună pe Jupiter

Un mai vechi text, regăsit și șters de praf.

Ne salutăm. Cu discreție, fără gesturi excesive, cu băgare de seamă, să nu ne vadă cei din preajmă, dar ne salutăm. Pentru că ne știm și așa se cuvine.

Prima dată ne-am întâlnit când eram copil crud încă. Cei apropiați mi-au explicat cine e. Vorbeau despre ea mai degrabă cu teamă decât cu respect. Unii chiar cu dispreț. Nu părea să-i pese, o vedeai în privirea ei rece, în aroganța posturii. Mi-a rămas în minte surâsul acela ca o încremenire. În ochii de copil neînvățat cu mersul lumii totul se vede altfel. M-a mângâiat pe creștet. Ceilalți au făcut un pas înapoi. Ne-am privit în ochi. N-a rostit niciun cuvânt. Nu era nevoie. A plecat fără să-i privească pe cei din juru-mi și am știut că ne vom revedea.

Ne-am regăsit peste un deceniu și jumătate. Era neschimbată. Ochii mei priveau altfel. Am văzut că surâsul nu-i era înghețat, așa cum mi-l aminteam. Era doar surâs. Mi-a mângâiat creștetul, fruntea, buzele. Mâna îi era fierbinte, nu înghețată, așa cum aș fi crezut. Am încercat să-i plătesc surâsul cu un surâs al meu, dar n-am reușit să pun pe buze decât o bucată de iarnă. Mi-a sărutat fruntea și m-a întrebat dacă visez. I-am răspuns că da. Și am adormit. Pentru a putea visa. Când m-am trezit plecase.

Apoi, o vreme, n-am mai știut nimic din ea. Auzeam, când și când, pomenindu-se despre ea. În vorbe de ocară. Unii spuneau că a îmbătrânit și și-a pierdut mințile. Alteori, câte cineva, își amintea că a zărit-o nu mai știu unde și că avea privirea pierdută, de parcă i se rătăciseră mințile. Mă uluia totala lipsă de înțelegere, de compasiune a celor din jur. Cât de puțin îi înțelegeau singurătatea, iarna perpetuă în care locuia. Și mi-am zis că, atunci când ne vom revedea, vom fi prieteni.

Ne-am revăzut într-un ianuarie cu plete de ceară. Am stat nopți bune de taifas și am povestit despre mersul astrelor și furtunile de pe Jupiter, despre cântecul grifonilor și semnele scrise sub pleoapele inorogilor. Am răscolit împreună viscolele iernilor trecute și zăpezile celor care încă n-au fost. Într-o dimineață m-am trezit și nu mai era acolo. Era doar așternutul boțit, jilav și mirosul de ieri învechit. Am strigat-o, dar nu mi-a răspuns. Pe frunte purtam încă urma buzelor ei. Ningea.

Am continuat să o aud pomenită în vorbe de ocară și în cântece porcoase. Mi-am spus că n-am s-o caut. Mă părăsise fără un cuvânt, fără rămas bun, fără măcar un semn pe tocul ușii. Doar cioburile unei căni sparte lăsase ca urmă a trecerii. Și mi-am spus că n-am s-o caut. Că nu-mi va păsa atunci când auzeam că își petrecea nopțile cu unul, ori cu altul. Că nu îmi va fugi gândul la rochia ei vineție lăsată pe spătarul scaunului. Și o vreme mi-am mințit arșița cărnii.

Când am ajuns la vârsta la care literele trec prin sticlă, m-am hotărât să-i scriu. Nu știam cum să încep. Diferența semnificativă de vârstă impunea o anume ceremonie a adresării. Atingerile de odinioară, mirosul de gutuie al cărnii ei -care încă îmi locuia în edificiul olfactiv – m-ar fi îndemnat la o anume familiaritate. După multă caznă am găsit o formulă acceptabilă -socoteam eu. Trecuseră prea mulți ani, adunasem prea multe semne ca să îi reproșez grăbita plecată de odinioară. Așa că am înșiruit cuvenitele banalități plicticoase și un inventar incomplet al eșecurilor de până atunci, plus o iute pomenire a eșecurilor pe care le mai am de adunat.

Nu mi-a răspuns îndată. Abia după ceva vreme am primit răspunsul, printr-un prieten. Mi-a spus că nu e departe vremea când ne vom revedea și voi primi toate înțelesurile pe care le iscodesc. Îmi trimitea tot mai des vorbă prin vreun prieten, prin cineva apropiat. Repetând de fiecare dată făgăduiala revederii. Și știam că își va ține făgăduiala.

Pentru puțină vreme nu mi-a mai dat niciun semn. Auzisem că plecase pe alte meleaguri, că se înstrăinase. Apoi mesajele ei au început să vină tot mai des. Săpate în marmură, turnate cu ceară. Și știam că pe Jupiter există o furtună colosală care nu contenește niciodată. Acum îmi trimite vorbă de câteva ori pe zi. Rar câte o zi în care nu-și amintește. Mi-am rânduit cuvintele în lăzi de fier, mi-am pieptănat gândurile și am aerisit odaia. O lumânare în geam îi vestește că sunt aici și aștept. E semnul convenit încă din copilărie.

Miroase a gutuie coaptă. Iar furtuna de pe Jupiter durează.