Ofrandă

în vechea tavernă din Antiohia

unde zidurile miros a iasomie și veac sfărâmat

nelegiuiți și zarafi, pelerini și cei fără de nume

ascultau povestea născocitorului de zei

cu priviri piezișe îl urmăreau rupând  câte un petic

din aerul greu ostenit de stranii mirosuri

și praf din cenușa profeților

apoi îl îmbiba în sudoarea limpede dintre sânii de abanos ai celei care dănțuia

și în sângele străinului al cărui trup, spintecat

încă risipea abur cald

nelegiuiți și zarafi, pelerini și cei fără de nume

priveau plămădirea zeului din minusculul petic

„Minune!” strigau

crestând carnea născocitorului de zei

„Mai fă-ne unul!” strigau „și ne vom închina și lui”

iar palmele sângerate și arse de bruma veacului ale născocitorului

rupeau nou petic

și plămădeau zeu nou

zeu după zeu, crestătură după crestătură

umbrele zeilor întunecau zidurile vechi

mirosind a iasomie

și șuieratul lor ridica spirale de fum

strivind ceasul și veacul

„e cel din urmă” a șoptit născocitorul

și cu grea suflare

a ridicat zeul cel nou

în aerul greu, foșnitor al tavernei

„se cuvine să îi aducem ofrandă!” au strigat

și ascuțișul jungherelor a despicat carnea născocitorului de zei

împărțind-o în bucăți de ofrandă

în vechea tavernă din Antiohia,

unde zidurile miros a iasomie și veac sfărâmat

nelegiuiți și zarafi, pelerini și cei fără de nume

așteptau venirea unui născocitor de zei

ori măcar a unui povestitor

crestând trupul îmbătrânit al celei care dănțuiește

și hrănindu-se cu carnea celor îmbătrâniți

în acea fără de sfârșit așteptare